Joi, 3 aprilie 2014

0
269

Cuvântul Domnului

…ascultat

Ioan 5,31-47

„În acel timp, Isus le-a spus iudeilor:  “Dacă eu aş da mărturie pentru mine însumi, mărturia mea nu ar fi adevărată.  Este un altul, care dă mărturie pentru mine; şi ştiu că mărturia, pe care o dă despre mine, este adevărată.  Voi aţi trimis o delegaţie la Ioan şi el a dat mărturie pentru adevăr.  Eu nu am trebuinţă de mărturia vreunui om; dar spun lucrurile acestea pentru ca să fiţi mântuiţi.  Ioan era făclia care arde şi luminează şi voi aţi acceptat să vă bucuraţi puţină vreme la lumina lui.  Dar eu am în favoarea mea o mărturie mai mare decât aceea a lui Ioan; lucrările, pe care mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care eu le fac, dau mărturie pentru mine că Tatăl m-a trimis.  Şi Tatăl, care m-a trimis, el însuşi a dat mărturie pentru mine. Voi nu i-aţi auzit niciodată glasul, nu i-aţi văzut niciodată faţa şi cuvântul lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeţi în mine care sunt trimis de Tatăl.  Voi cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele găsiţi viaţa veşnică. Dar tocmai ele dau mărturie pentru mine.  Iar voi nu vreţi să veniţi la mine ca să aveţi viaţă.  Eu nu primesc slava care vine de la oameni. Dar eu vă cunosc: nu aveţi în voi dragoste de Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui meu şi nu mă primiţi; dacă ar veni un altul, în numele său propriu, pe acela l-aţi primi.  Cum aţi putea să aveţi credinţă, voi, care primiţi slava, pe care v-o daţi unii altora, dar slava care vine numai de la Dumnezeu nu o căutaţi?  Să nu credeţi că eu vă voi învinui înaintea Tatălui; este cine să vă învinuiască: este Moise, în care v-aţi pus nădejdea.  Căci, dacă aţi crede în Moise, aţi crede şi în mine, pentru că el despre mine a scris. Dar dacă nu credeţi celor scrise de el, cum veţi crede cuvintelor mele?”

 

… meditat

Știm că recunoștința este „obligația morală pe care cineva o are față de cel care i-a făcut un bine”. Însă la fel de bine știm că de la teorie la practică este o distanță pe care nu reușim mereu să o parcurgem. Chiar dacă în inima noastră ar trebui să fie această „virtute”, nu reușim mereu să trăim recunoștința, nu suntem mereu recunoscători pentru binefacerile primit. Aceasta fie pentru că uităm sau suntem indiferenți, fie pentru că avem impresia că totul ni se cuvine și nu datorăm nimic nimănui.

Recunoștința nu doar că se exprimă prin unul dintre cele mai rostite cuvinte – „mulțumesc” -, ci este și una dintre cele mai mari așteptări ale oamenilor: toți vrem să ni se arate recunoștință pentru binele făcut. Și la fel, toți suferim în fața nerecunoștinței, mai ales atunci când ea se împletește cu indiferența și disprețul.

În această privință este trist că de (prea) multe ori viața noastră ajunge să se oglindească în comportamentul poporului ales. Asemenea lui uităm imediat binefacerile primite. Trecerea timpului nu a însemnat și îmbunătățirea comportamentului uman. Vedem că atât cei din timpul lui Moise, cât și cei din timpul lui Isus sunt la fel de indiferenți și nerecunoscători. Dacă cei dintâi și-au turnat un vițel de aur și i s-au închinat cu fața până la pământ considerându-l dumnezeul lor și uitându-l pe Domnul salvator, cei din urmă, contemporanii lui Isus, refuză orice apropiere de Fiul trimis de Tatăl ca„oricine crede în el să aibă viață”. De fapt, refuză viața, adevărul, credința și iubirea. Refuzându-le se simt „îndreptățiți” să nu aibă nici un motiv de recunoștință față de Dumnezeu și să caute doar slava pe care și-o dau unii altora. Au renunțat la slava datorată lui Dumnezeu și la recunoștința față de binefacerile lui.

Iar dacă privim acum în viața noastră ce vedem? Parafrazând, am putea spune că Isus are deseori motive să ne strige: „Eu vă cunosc: nu aveți în voi recunoștință”. Trebuie să veghem mai mult asupra vieții noastre pentru că există pericolul ca nerecunoștința să se alieze cu indiferența (nepăsarea față de iubirea divină), cu lâncezeala (ezitarea sau neglijarea răspunsului la iubirea divină) și cu lenea spirituală (refuzul binelui care vine de la Dumnezeu, ba chiar repulsia față de binele divin). Să facem viața noastră să răsune de cântul de recunoștință: „Mulțumesc, Doamne!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ