Potul Mare: îndemn la pocăinţă!

0
400

Pocăinţa este mişcarea inimii prin care se renunţă la păcat, pentru că el este o jicnire adusă lui Dumnezeu. În cărţile V.T., Cuvântul Domnului ne invită la pocăinţă: ,,întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, spune Domnul, cu post, cu plâns şi cu tânguire. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv si şi îndurător şi plin de bunătate’’. Ioan Botezătorul îşi începe predica cu aceste cuvinte: faceţi pocăinţă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.

Isus îşi inaugurează opera de mântuire a lumii cerând mai întâi omului să se cureţe de urmele păcatului: convertiţi-vă, căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape(Mt. 4,17). Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Lc. 5,32), dacă nu vă veţi converti cu toţii veţi pieri(Lc. 13,5). ,,Iubirii necreate îi sunt datorate recompense, pentru nedreptatea ce i s-a făcut prin neglijenţele uitării, ori prin injuriile jicnirii”.(Pp. Pius al XI lea). Omul păcătos are datoria faţă de binefăcătorul său pe care l-a insultat cu ingratitudine. Este deci just ca, în unire cu suferinţele lui Cristos, să repare slava de care a despuiat într-o anumită măsură Bunătatea infinită. E o chestiune de inimă ca si de dreptate. Avem totdeauna nevoie de pocăinţă pentru păcatele noastre, dar şi pentru păcatele lumii. În planul lui Mântuirii, în virtutea solidarităţii ce ne uneşte pe toţi, unii pot să aducă ispăşire pentru alţii. Un mic grup de suflete credincioase pot să dobândească milă de la Dumnezeu pentru un mare număr de păcătoşi. Necesitatea convertirii intervine şi în extern. Ceea cer contează întâi de toate este convertirea inimii. Ea comportă o dublă mişcare: ]n primul rând e nevoie de pocăinţa sufletului, spune Pp. Ioan al XXIII-lea, adică detestarea greşelilor săvârşite şi ispăşirea, ceea ce înfăptuiesc mai ales acei care îşi curăţă sufletul într-o bună şi pioasă spovadă, ca participare la jertfa euharistică şi la împărtăşanie. Ca să ne ajute să reparăm păcatele acuzate la spovadă , preotul ne dă o pocăinţă sacramentală. În afară de această pocăinţă, Biserica ne cere să îndeplinim şi alte fapte, cum ar fi: rugăciunea, postul şi pomana. Dar mai sunt şi alte acte de pocăinţă: îndurarea cu răbdare şi încredere a nenumăratelor dureri şi suferinţe ce ne asaltează în această viaţă, obstacole şi neplăceri ce se ivesc, fie în îndeplinirea conştiincioasă a datoriilor noastre, fie în munca zilnică, fie în practicare virtuţilor creştineşti. Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!(Lc.9.23) Renunţarea ce ne-o cere Domnul, este pentru ca viaţa noastră să fie conformă cu voinţa sa. Mortificarea nu este un scop, ci un mijloc, un antrenament pentru a ajunge la iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Mortificarea este un mijloc pentru a găsi pacea. De multe ori omul în timpul vieţii caută liniştea si pacea sufleteasca. În definitiv pacea este întotdeauna rodul biruinţei iubirii asupra egoismului. Marele rod al păcii este fericirea, fericirea ca aparţii familiei Dumnezeieşti, de a fi copil al Tatălui ceresc, de a fi iubit de către el cu o dragoste părintească, de a avea pentru El o inimă de adevărat fiu, în comuniune cu inima lui Isus. Trebuie să iubim pacea, şi să muncim pentru a o stabili în noi şi în jurul nostru. Pocăinţa, indiferent sub ce formă de suferinţă s-ar găsi, nu este cu adevărat ispăşitoare, decât dacă este pătrunsă de iubire. Păcatele sunt deficienţe de iubire, lipsă de iubire, trădări ale iubirii. Prin urmare iubirea înseamnă reparaţie, satisfacţie. Trebuie să aducem satisfacţie iubind mai mult pe Domnul şi pe fraţii săi. Domnul ne cere să facem roade vrednice de pocăinţă, adică să înmulţim faptele de dragoste, de bunătate, de iertare si de milă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ