Adventul aduce speranţa

0
387

Se spune că era odată un ţăran chinez, foarte sărac, dar deştept, care îşi lucra din greu pământul împreună cu fiul său. Într-o zi, fiul îi spuse: „Tată, ce ghinion! Calul nu a venit la muncă astăzi”. „Pentru ce numeşti asta ghinion?”, răspunse tatăl. „Să vedem ce ne aduce ziua de mâine.” După câteva zile, calul reveni însoţit de o minunată iapă sălbatică. „Tată, ce noroc pe noi!”, exclamă fiul. „Calul nostru ne-a mai adus un ajutor!” „De ce numeşti tu asta noroc?”, răspunse tatăl. „Să aşteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine!” Câteva zile mai târziu, fiul vru să încalece calul cel nou dar, acesta, neobişnuit cu asta, se împotrivi şi-l trânti la pământ. Fiul îşi rupse un picior. „Tată, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul.” „De ce numeşti tu asta ghinion? Să vedem ce ne aduce ziua de mâine.”

Băiatul nu era convins de filozofia tatălui şi plângea în patul său. Câteva zile mai târziu, trecură prin sat trimişi ai regelui în căutare de tineri pe care să-i ducă la război. În casa bătrânului ţăran, văzură doar un tânăr cu piciorul rupt şi îl lăsară în pace. Tânărul înţelese atunci că viaţa are atâtea întorsături, iar evoluţia ei poate fi atât de imprevizibilă, încât ceea ce ni se pare prilej de bucurie poate fi, de fapt, pricină de întristare, iar ceea ce pare grea încercare poate deveni oportunitate de binecuvântare.

 

Nu ştiu să fi fost vreun an în care să ascult atât de multe lamentări, multe dintre ele îndreptăţite, precum cel care e gata să se sfârşească. Şi m-am gândit că nu e nicio altă perioadă potrivită unui mesaj al speranţei precum cel al Adventului, pe care-l parcurgem acum. Iată câteva valenţe unde am surprins dimensiunea speranţei, în perioada Adventului istoric!

Văd, întâi de toate, că Adventul aduce speranţă pentru cei credincioşi. Scriptura spune despre Zaharia şi Elisabeta că amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, păzeau fără pată toate poruncile şi rânduielile Domnului. O singură mare întristare aveau: Elisabeta era stearpă. În vreme ce preotul Zaharia tămâia în Templu, un înger i se arată şi-i aduce vestea că Elisabeta, soţia lui, îl va naşte pe Ioan, mare înaintea Domnului, propovăduitor al convertirii, deschizător de drumuri pentru noua eră ce va să vină. Ani de zile, cei doi s-au rugat pentru un fiu. Acum erau bătrâni. Practic, nu mai aveau nicio şansă pentru zămislire. Dar Dumnezeu, creator şi susţinător a toate, avea un alt plan şi un alt timp pentru ei. Ei şi-au dorit doar un fiu, Dumnezeu a dorit pentru ei să-i dea naştere celui „mai mare om născut vreodată din femeie” (Matei 11,11).

Adventul aduce speranţă pentru oamenii smeriţi. Fecioara Maria, rămasă însărcinată de la Duhul Sfânt, îşi recunoaşte starea smerită şi Îl glorifică pe Dumnezeu: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale” (Luca 1,47-48). Iosif, găsind-o însărcinată, se hotărăşte să nu dea curs tradiţiei orgolioase a vremii, şi, în adâncă umilinţă, se hotărăşte să o părăsească în ascuns, pentru a o cruţa de dispreţul comunităţii. Este înştiinţat angelofanic că ceea ce zămisleşte Maria e de la Duhul Sfânt şi speranţa încolţeşte din nou în inima lui.

Apoi, Adventul aduce speranţă celor dispreţuiţi. În întuneric, ciobani murdari, obosiţi, mâhniţi, reprezentanţi ai celei mai de jos clase sociale din vremea lor, văd slava Cerului, coborându-se o dată cu cel mai frumos imn îngeresc ce s-a auzit vreodată pe pământ. Mărirea Înaltului nu s-a arătat în castelul împăratului, nici în Templul sau sinagogile vremii, ci pe câmpia Betleemului, unde oamenii asupriţi şi desconsideraţi ai vremii erau chemaţi la închinare. Nu ştiu frământările tale, poverile tale, rănile tale. Ştiu doar că Adventul e perioada prielnică pentru ca noi, toţi cei ce ne simţim apăsaţi peste măsură, nedreptăţiţi sau dispreţuiţi de către ceilalţi, sau poate chiar de către noi înşine, să aprindem în noi speranţa.

Nu în ultimul rând, Adventul aduce speranţă celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Magii din Răsărit, sinceri în căutarea lor, s-au lăsat conduşi de ştiinţa lor în stele spre a găsit noul rege, despre care aştrii i-au înştiinţat. Ei au vrut să găsească un împărat pământesc, dar Dumnezeu a dorit pentru ei să-L găsească pe Regele Suprem, Însuşi Dumnezeu Întrupat. După ce-L adoră pe Prunc, magii sunt avertizaţi în vis să meargă pe o altă cale, semn că, după ce-L întâlneşti pe Domnul Isus, Dumnezeu începe să-ţi vorbească personal; semn, de asemenea, că te poţi duce la Isus aşa cum eşti, dar nu te mai poţi întoarce la fel după ce L-ai găsit. Suntem în perioada Adventului. E criticată aspru, de către creştini, irosirea timpului de care mulţi dau dovadă în perioada aceasta: „prea mare forfotă, prea multe bucate, prea mulţi gălăgioşi colindători, activism religios”. Eu cred că am putea privi acest moment al anului ca un prilej de a le vorbi oamenilor care nu-L cunosc pe Isus despre Adevăratul Sărbătorit, care este El. Până la urmă, dacă magii au fost aduşi la credinţă prin idolii lor, de ce nu s-ar putea împlini aceeaşi minune şi astăzi?

Un Advent al credinţei, speranţei şi dragostei tuturor!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.