Risipitorul în brațele Iubirii

 

Oare cum este Dumnezeu? Putem asocia în mintea noastră, alături de atotputernicia și inteligența Sa și o inimă sensibilă, plină de căldură? Ce imagine avem noi despre El? Este un Dumnezeu rece, distant, sever, sau Îl percepem ca pe o Ființă apropiată, caldă și înțelegătoare?

Unul din scopurile întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost și acela de a ni-L descoperi pe Tatăl așa cum este El. „Cine M-a vazut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” – îi spune Mântuitorul unuia din ucenicii care doreau o mai clară descoperire a caracterului lui Dumnezeu (In 14,9).

La întrebarea „Cum este Dumnezeu?”, Mântuitorul a răspuns în diferite moduri: prin exemplul vieții Sale, prin faptele și învățăturile date, prin Jertfa Sa. Pildele Sale au contribuit și ele în mare măsură la formarea unei imagini cât mai corecte despre Dumnezeu în mintea oamenilor. Iar dintre aceste pilde, Pilda Tatălui Milostiv (sau a Fiului Risipitor) ocupă un loc de frunte.

Personal aș da un alt titlu pildei: „Pilda iertarii”, dat fiind faptul că toate personajele principale ale pildei sunt confruntate cu problema iertării:

-fiul cel mic, „risipitorul” este cel ce are nevoie de iertare.

-fiul cel mare este cel care refuză să acorde iertare fratelui său.

-tatăl este cel care oferă iertare într-un mod neașteptat.

Aș dori să ne oprim mai mult la experiența fiului mai mic, cel risipitor, cu care, într-un fel sau altul, cu toții ne putem identifica, dacă suntem onești cu noi înșine și față de Dumnezeu.

„Un om avea doi fii…” (Lc 15, 11)  Suntem introduși în atmosfera unei familii obișnuite, modeste ca număr, o familie nici prea mare, dar nici prea mică: un tată și doi fii, dintre care unul matur, iar celălalt (probabil un adolescent de 17-18 ani). Tatăl din parabolă Îl reprezintă pe Tatăl ceresc, Cel care, în Revelația scrisă, ni se descoperă ca un Părinte ideal și complet, manifestând calitățile însumate ale ambilor părinti: tatăl și mama. În acestă familie, în aparență totul se derulează normal, armonios. Fiecare își vede de responsabilitățile lui până într-o zi în care se produce… drama: fiul cel tânar rupe tăcerea, sparge monotonia în care el credea că se desfășoară existența familiei și își cere drepturile.

„Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine!” (Lc 15,12) Observați ceva? Din cuvintele lui lipsește un lucru: lipsește acel „Te rog”, acea dovadă de respect față de cel care i-a dat viață, care l-a purtat pe brațe când încă nu știa să-și cumpănească bine pașii, care l-a mângâiat când era lovit și descurajat. Oare ce a simțit tatăl? Greu de spus. Totuși tatăl face un gest uimitor și de neînțeles pentru mulți dintre noi: își ia averea și o împarte celor doi fii ai săi. La o citire superficială a Bibliei, s-ar părea că doar fiului cel mic i-a dat tatăl partea lui de avere, însă Biblia spune clar că tatăl „le-a împărțit averea”(v.12). Acest gest al tatălui spune mult despre iubirea și spiritul său de sacrificiu, dar ne spune ceva și în legătură cu caracterul  fiului cel mare, de care ne vom ocupa într-o altă ocazie. Poate că tatăl spera ca fiul cel mic să rămână lângă el, în casa părintească. Era atât de tânăr și lipsit de experiență! Ar fi dorit mult tatăl să-l știe acolo, lângă el, chiar așa răzvrătit și nerecunoscător cum era. Dar nu a fost să fie așa. Fiul său nu se mai simțea bine în casa părintească. Avea destui bani, dar nu putea să-i folosească cum voia. Se simțea supraveghiat, spionat, chiar dacă acest lucru era doar o prejudecată din mintea lui. Nu după multe zile, fiul cel mic ia hotărârea să plece. Să plece departe, cât mai departe de privirea tatălui, cât mai departe de influența acestuia. Și ce a urmat? Exact ceea ce se întâmplă oricărui om care întoarce spatele lui Dumnezeu și încearcă să iasă din zona Lui de influență. A urmat decăderea pe toate planurile: decăderea fizică, prin pierderea vigorii și a tinereții, decăderea materială, prin pierderea averii și, mai ales, decăderea spirituală, prin pierderea idealurilor, a moralității și a credinței.

O bună bucată de vreme tânărul nu duce lipsă de nimic, cel puțin în aparență. Ce se întâmplă în sufletul lui însa, numai el și Dumnezeu știu. În aparență totul era frumos, o viață de vis. Sosește însă și clipa trezirii din frumosul vis, iar tânărul e nevoit să ia contact cu realitatea cea mai crudă a vieții. Banii se termină, prietenii dispar, căutând alții naivi de care să profite. Complimentele, râsetele, petrecerile, mesele copioase, toate se sfârșesc și începe nevoia, cuvânt al cărui sens încă nu-l cunoștea. Nu-l cunoscuse nici în casa tatălui său, nici în anii de viața destrăbălată. Nevoia, frigul, foamea, singurătatea și lipsa sunt experiente noi pentru el.

Foamea îl doboară, dar ce să mănânce? Ca să mănânce îi trebuie bani, iar ca să aibe bani, trebuie să muncească. Ca să muncească, trebuie să caute de lucru, iar ca să fie angajat de un patron, trebuie să se priceapă la ceva și să fie credibil și prezentabil. Dar hainele lui sunt rupte, fața îi este suptă și palidă de atâtea vicii și nopți nedormite. Arată ca un câine plouat care doarme pe sub poduri, ca un boschetar fără casă, fără  rost în viață. Pentru prima dată fiul cel mic realizează că este un vagabond și începe să conștientizeze cât de mult a decăzut.

Și atunci, în disperare,  acceptă ceea ce cu puțin timp în urmă nici nu s-ar fi gândit: acceptă cea mai degradantă soluție pentru un om ca el: să fie îngrijitor la porci, pe un pământ străin, la un stăpân străin. Băiatul lui tata –porcar!

Nimeni nu se mai interesa de el, iar cel care până mai ieri era în centrul atenției, devine un „nimeni”și  un nimic în acestă viață, depinzând de mila unui străin care oricând îl putea concedia, lăsându-l șomer. Se pare că stăpânul la care lucra tânărul era unul deosebit de sever și zgârcit, căci tânărul ajunge până acolo încât râvnea la roșcovele pe care le mâncau porcii și la care el nu avea acces. Se pare că tânărul nu mai știa de multă vreme ceea ce înseamnă să fii sătul și să mănânci o mancare gustoasă.

Nu știm cât timp a putut rezista tânărul între porci: poate câteva luni, poate câțiva ani… Lui i s-au parut cu sigutranță a fi o veșnicie. Timpul acesta i-a folosit cu siguranță. Acolo între porcii gălăgioși și murdari, cu bărbia sprijinită în toiagul de porcar, tânărul începe să judece lucrurile altfel. Mintea lui se maturizează și începe să-și pună întrebări după întrebări: „La ce mi-a folosit viața? Am facut degeaba umbră pământului până acum? Sunt un nimic. Nimeni nu mă mai iubește. Nimeni nu mai are nevoie de mine. Sunt un ratat.”

Și, în timp ce descurajarea pune stăpânire asupra lui, un gând îi zboară către casa părintească: „Eu sunt aici înfometat, zdrențăros, umilit și singur, în timp ce argații tatălui meu au din belșug de toate. Oare aș putea să mă mai întorc în casa tatălui meu vreodată ?”

La început, gândul reîntorcerii în casa părintească apare în treacăt și-l izgonește repede. „Nu, nu ma voi întoarce niciodată. Ar trebui să mă umilesc prea mult. De ce să mă întorc? Ca să fiu judecat de tata și de fratele meu, de rude și vecini? Nu, nu mă voi intoarce!“

Și iarăși trec săptămâni, poate luni de foame, de însingurare, de umilințe și depresii.  „Și totuși, poate că tata mă va primi. Mă va judeca, mă va pedepsi poate, dar poate că mă va primi înapoi ca pe unul din argații săi.”

Zi după zi, gandul acesta prinde rădăcini, până când tânărul se hotărăște: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune:Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă că pe unul din argații tăi.” ( Lc 18-19 )

Era oare fiul risipitor  convertit cu adevărat în acel moment? Nu, căci se pare că el regreta atunci doar urmările păcatului său. Încă era un materialist, încă își urmarea propriile interese egoiste. Fiul risipitor încă nu-L întelegea, înca nu-L cunoștea pe tatăl său. Se aștepta fie la respingere, fie la o primire rece și însoțită de o judecată aspră și, eventual, o lecție dură.

Și când s-a convertit cu adevărat tânărul risipitor? Pe când încă păzea porcii? Sau pe drumul  spre casa părintească? Momentul pocăinței sale adevarate este cel al întâlnirii cu tatăl său. Cănd vede că tatăl său nu-l primește cu nuiaua sau cu biciul, ci cu un zambet curat și plin de înțelegere,  când vede că tatăl nu rostește o mustrare sau o judecată împotriva sa, ci tace în dragostea lui pentru fiul său,  când simte mâinile tremurânde ale tatălui cuprinzându-l și când simte pe creștetul capului său picurii fierbinți ai lacrimilor părintești, atunci, doar atunci se trezește în inima sa adevărata pocăință. Când tânărul îl cunoaște pe tatăl său așa cum este el, de abia atunci își dă seama ce păcat grozav a facut când a rănit acestă inimă iubitoare de tata. Da, acum fiul risipitor nu mai regretă doar urmările păcatului, ci el ajunge să regrete păcatul în sine. Inima începe să i se sfașie la gândul că a produs atâta suferință părintelui său. Și atunci, profund mișcat, fiul risipitor spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”

Ați observat o diferență între ceea ce își plănuise tânărul să-i spună tatălui său și ceea ce îi spune în realitate în momentul întâlnirii?  Lipsește o propoziție: „Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. De ce nu mai rostește aceste cuvinte? Pentru ca erau de prisos. Simțind iubirea tatălui său pe care niciodată nu o înțelesese până în acest moment, fiul cel mic își dă seama că tatăl va face pentru el mult mai mult decât și-ar fi închipuit. Fiul începe să se încreadă în tatăl său și din clipa aceasta o nouă legătură, indestructibilă, se stabilește între cei doi.

„Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea (simbol al neprihănirii lui Cristos cu care e îmbrăcat păcătosul convertit), puneți-i un inel în deget (simbol al repunerii în drepturi depline) și încălțăminte în picioare (simbol al eliberării; în Orient încălțămintea era un simbol al libertății).” (Lc 15, 22)

Experiența fiului risipitor este experiența fiecărui om care se naște pe pământ. Deosebirea între noi constă în faptul că, în desfășurarea acestei experiențe, fiecare din noi ne găsim într-o anumită etapă. Mulți sunt cei care se lasă cuprinși de vraja acestei lumi și întorc spatele spre Dumnezeu-Tatăl ceresc. Viața li se pare un vis frumos atâta vreme cât au bani, sănătate și prieteni. Dar vine în viața fiecărui om un moment în care visul se destramă și omul se trezește singur în fața unei realități crude. Mulți preferă să rămână lângă „turmele lor de porci” până în ultima clipă a vieții, fără nici o intenție de a se reîntoarce la Tatăl ceresc. Unii însă își vin în fire și încep să-L caute pe Dumneze în mijlocul necazurilor și strâmtorărilor vieții. La început, mulți din aceștia se întorc la Tatăl ceresc din interes, așa cum a făcut-o și fiul risipitor din parabolă. Va veni și pentru ei momentul pocăinței veritabile când își vor da seama că păcatele lor au sfâșiat inima unui Tată iubitor.

Dacă este cineva care s-a săturat de grijile, poverile și răspunderile pe care le implică viața de credință, dacă este cineva ispitit să întoarcă spatele lui Dumnezeu așa cum a făcut-o fiul risipitor, dacă dorește cineva cu tot dinadinsul să guste din plăcerile de o clipă ale păcatului, este liber să o facă. Dar să nu uite experiența fiului risipitor și durerea imensă pe care a produs-o tatălui său.

Dacă este cineva care este încă departe de casa părintească, departe de Dumnezeu, dacă este cineva care se simte singur, părăsit, care își vede viața ratată și visurile spulberate, să-și aducă aminte de fiul risipitor! Să-și aducă aminte că Tatăl îl așteaptă cu dor, nu pentru a-l mustra și a-i cere socoteală pentru anii pierduți, ci pentru a reface o legătură care atâta vreme a fost ruptă. O legătura plină de iubire.

„Sfâșiați-vă inimile, nu hainele și întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunatate…” (Ioel 2,12)