Prietenia lui Isus

0
484

Dacă nu aţi fost niciodată la Cezareea, merită să o vedeţi. Chiar dacă Isus nu a fost niciodată în acest oraş roman, Cezareea Martitimă (că de aceasta este vorba azi în prima lectură, şi a nu se confunda cu Cezareea lui Filip, de la izvoarele Iordanului) păstrează multe din obiectivele foarte vechi, multe dintre ele datând din perioada lui Irod.

Aici poate fi admirat unul dintre cele mai mari teatre în aer liber, hipodromul, palate, cazărmi, mulţime de statui din marmură, cetatea cruciaţilor, apeductul prin care Cezareea primea apă din izvoarele Muntelui Carmel.

Poate vă întrebaţi dacă aici găsim şi urme creştine. Pot să spun da, pentru că aici se mai păstrează ruinele unei biserici cu trei navate, dedicată Sfântului Petru (vezi foto), cel care este prezent la Cezareea, conform primei lecturi de azi.

Deja Petru a pornit în prima călătorie misionară: a fost la Lida şi apoi la Iope, unde  avut viziunea cu pânza cu animale iar îngerul îi spune: Petre, taie şi mănâncă. Azi îl găsim deja la Cezareea, la 60 de kilometri de Iope, ambele oraşe aflându-se pe malul Mării Mediterane. Petru se află în faţa centurionului Corneliu, desigur la îndemnul Duhului Sfânt.

E greu de imaginat că Petru s-ar fi gândit vreodată să se afle într-o aşa ipostază: Petru, un evreu, convins de credinţa lui, de puţin timp ucenic al lui Isus, stă în faţa lui Corneliu, un păgân, la care evreii nu aveau voie să intre, un străin, un ocupant, un duşman… În mod normal o asemenea întâlnire nu ar fi trebuit să aibă loc. E interesant şi gestul lui Corneliu, care se aruncă la pământ, se prosternă în faţa lui Petru, dar acesta îl ridică „Stai în picioare, eu sunt un simplu om”. Petru nu poate accepta un gest care trebuie făcut doar în faţa lui Dumnezeu.

De asemenea, Petru mai face o afirmaţie pe care nu ar fi făcut-o mai înainte: „Văd că Dumnezeu nu face diferenţe între oameni”. La Iope şi la Cezareea, pentru Petru se dărâmă două mituri: nu există animale impure (lege foarte strictă la evrei) şi toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu (greu de acceptat de evrei).

De fapt, la Petru se vede o schimbare şi o trecere de la legea săracă şi exclusivistă la legea lui Cristos, care este legea iubirii, realitate prezentată de duminica de azi.

Şi Luca insistă în a prezenta această schimbare de optică şi de acţiune sub impulsul Duhului Sfânt: „Credincioşii proveniţi din iudaism, care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste păgâni”, lucru nemaiîntâlnit, greu de acceptat pentru început.

A apărut recent o carte în care se face următoarea afirmaţie: „Religia ebraică nu a fost o religie misionară, deoarece nu a încercat să propună credinţa şi altor popoare. Credinţa a fost considerată ca un monopol al acestui popor, fără ca alţii să poată avea acces. Noutatea creştinismului constă în aceea că se sparg zidurile naţionaliste şi la această nouă credinţă are dreptul orice creatură”. Afirmaţia poate părea adevărată, la prima vedere. Şi poate chiar este, în practică. Dar dacă citim psalmul de azi, vom rămâne uimiţi de strigătul misionar al psalmistului:Domnul cheamă la mântuire toate popoarele”, lucru care se săvârşeşte aievea azi la Cezareea.

A evangheliza, înseamnă a face cunoscută legea iubirii lui Dumnezeu, a spune tuturor ceea ce citim în evanghelia de azi: Dumnezeu iubeşte şi ne cere şi nouă iubire. Ori Petru, dacă azi vorbeşte păgânilor şi îi botează, e semn că acum a înţeles bine esenţa evangheliei, legea iubirii şi a acceptării tuturor oamenilor, lege propusă de Isus chiar înainte de Cina cea de Taină.

Asta e noutatea mare a creştinismului: iubirea dezinteresată, iubirea adevărată faţă de toţi oamenii. Nu este fericire mai mare decât să iubeşti şi să fii iubit. Ba chiar e înnăscut în om acest sentiment de a iubi şi de a fi iubit. Cu cât un om spune că nu poate ierta sau nu poate iubi, înseamnă că a pierdut ceva din marea demnitatea cu care a fost înzestrat de Dumnezeu la creaţie. Omul normal, omul neafectat de păcat iubeşte fără măsură, iubeşte fără interes, iubeşte pentru că aşa îi dictează conştiinţa sa, simte că acesta este proiectul lui Dumnezeu în el.

E foarte adevărată sintagma: un om cu cât e mai sfânt, cu atât iubeşte mai mult. Nu mai puţin adevărată e şi reciproca: un om cu cât e mai sfânt, cu atât iubeşte mai mult, adică revine din ce în ce mai mult la forma iniţială în care l-a creat Dumnezeu: neviciat de păcat.

Un exemplu, care m-a încântat totdeauna, a fost acela al Fericitului Charles de Foucauld (născut la data de 5 septembrie 1858 şi beatificat la 13 noiembrie 2005). Un tânăr inteligent, scriitor, jurnalist, cercetător, geograf, militar… dar departe de Dumnezeu. Rămâne orfan de ambii părinţi la doar şase ani. Rămâne cu bunicul, dar acesta era un om cu un caracter foarte slab. Charles povesteşte că şi-ar fi pierdut credinţa pe la 16 ani.

Pe la 28 de ani începe o frământare interioară. Îşi pune întrebări cu privire la viaţa interioară. Intră în biserici – fără credinţă – şi repetă această stranie rugăciune: „Dumnezeul meu, dacă exişti, fă să te cunosc!”.

Era pe la sfârşitul lui octombrie 1886. Se întoarce în biserica Saint Augustin la Paris pentru a-i cere abatelui Huvelin lecţii despre religie. Abatele Huvelin îi cere să se spovedească şi să se împărtăşească imediat. Apoi, în 1888, ajunge în Ţara Sfântă, iar Nazaretul îl va marca pentru toată viaţa.

Din martie 1897 este la Nazaret unde se angajează ca servitor al surorilor Clarise şi trăieşte într-o cabană aproape de mănăstirea lor. Rămâne aici timp de 4 ani şi îşi ia ca deviză JESUS CARITAS (Isus Iubire) şi ca emblemă o inimă din care se înalţă o cruce, dorinţa lui de a-l imita pe Isus în iubirea sa universală

În anul 1901 va pleca în Algeria pentru a duce evanghelia la tuaregi, un popor căruia nimeni nu i-a vorbit până atunci de Cristos. Casa lui va fi o casă deschisă tuturor: creştini, musulmani, evrei… Vrea să fie un frate şi un prieten pentru fiecare. Pe peretele capelei, în spatele altarului, desenează o mare Inimă Sfântă „întinzându-şi braţele pentru a îmbrăţişa, strânge, chema toţi oamenii şi a se da pentru toţi”. Va muri ucis de un grup de rebeli la 1 decembrie 1916.

Dacă ar trebui să rezum viaţa lui Charles de Foucauld, aş spune: un căutător al lui Dumnezeu, care, descoperindu-l, îl va iubi în mod total. Iubindu-l pe Dumnezeu, îi va iubi şi pe oameni, pe care îi va purta spre Dumnezeu.
Azi Isus ne face o mare favoare: ne spune că nu ne vrea slujitori, slugi, cerşetori, dar ne vrea prieteni. Ce minunat: prieteni ai lui Dumnezeu!

Dumneavoastră aveţi prieteni? Cui vă destăinuiţi? Se pare că lumea, chiar dacă are sute de prieteni pe facebook, trăieşte una dintre cele mai mari crize: de iubire şi de prietenie.

Dacă nu aveţi prieteni, şi uneori e posibil să nu avem, Isus azi ne vrea prietenii săi. „Spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti”, spune o vorbă. Charles de Foucauld şi sfinţii sunt prietenii lui Isus, de aceea au fost mari. Dumneavoastră cu cine preferaţi să vă împrieteniţi?

Prietenia înlătură distanţele, îndepărtează frica şi dă totdeauna un sentiment de stabilitate şi forţă. Vai de oamenii fără prieteni, dar şi mai tare vai de oamenii care nu-l au ca prieten pe Isus.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.