Darul învierii

0
339

 

            Unui sculptor francez i s-a propus realizarea unui crucifix foarte mare, realizat din bronz aurit, pentru o catedrală. Era o lucrarea foarte grea, a cărei realizare a durat mai mulţi ani. Încă de la început el şi-o imagina în mintea sa, şi acest proiect totdeauna îi provoca o mare bucurie. Oriunde mergea, orice făcea, avea mereu în faţa ochilor imaginea care trebuie să se nască din mâinile sale. A avut nevoie şi de mai mulţi colaboratori de încredere, deşi doar el, artistul, avea imaginea capodoperei ce avea să fie realizată. Colaboratorii, neştiind ce trebuia să iasă la iveală, au murmurat adesea: prea mult efort, prea mare oboseală, praf, căldura cuptoarelor. Dar sculptorul mereu spunea: „sunt necesare toate acestea”. Abia când crucea a fost gata, toţi, uimiţi de frumuseţea operei lor, au exclamat într-un glas: „da, s-a meritat efortul, era necesar un asemenea efort”. 

 

            Învierea lui Isus, al doilea mare proiect al lui Dumnezeu, după acela al creaţiei, a fost unul gândit, a fost unul pregătit. Nu e fost doar o întâmplare şi nu a apărut din senin: „trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. Iar sfântul Paul accentuează că acest plan al bunăvoinţei lui Dumnezeu a fost gândit chiar „înainte de întemeierea lumii”.

            Ca şi în Evanghelia de azi, Isus mereu face referinţă la Vechiul Testament. Pe tot parcursul Bibliei, cu ochii credinţei se poate vedea progresul  şi împlinirea acestei dorinţe a lui Dumnezeu de a ne reabilita, de a ne vedea salvaţi: îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de păcatul oamenilor, de-a lungul istoriei, nenumăratele iertări acordate.

Nu putem gândi omenirea şi istoria ei fără un plan şi o susţinere care vine din partea Marelui Artist, Dumnezeu. Numai aşa istoria oamenilor şi istoria omenirii are un sens, adică are o direcţie şi o însemnătate. Omul credincios va fi, prin urmare, îndreptat spre viitor, şi nu spre trecut. Chiar şi în rugăciunea  Tatăl nostru , noi spunem: „Vie împărăţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ”, spunând cu alte cuvinte „să se împlinească proiectul tău”.

            Ca şi în exemplul de mai sus, cu sculptorul, şi Dumnezeu, ştiind bine ce lucrarea are de realizat, caută parteneri, colaboratori pentru împlinirea planului său. Mereu a căutat oameni şi popoare care să fie într-o permanentă legătură cu el, dar şi să aibă o adevărată disponibilitate, oameni capabili să spună da lui Dumnezeu: Abraham, Noe, Moise, profeţii, Maria, apostolii, martirii, creştinii fervenţi, taţi şi mame, preoţi, care să fie la unison cu planul său de mântuire.

Gianna Beretta s-a născut la Magenta (Milano) la 4 octombrie 1922, fiind a zecea din cei 13 copii ai soţilor Alberto Beretta şi Maria De Micheli. Prima Împărtăşanie, pe care o face la vârsta de cinci ani şi jumătate, constituie un moment important pentru Gianna, Euharistia devenind sprijinul şi lumina copilăriei, adolescenţei şi a tinereţii ei. În acei ani nu au lipsit dificultăţile şi suferinţele: a trebuit să schimbe şcoala, avea o sănătate fragilă, s-a mutat cu familia, părinţii s-au îmbolnăvit şi au murit. În anii de liceu şi de universitate a fost o tânără plăcută, rezervată, şi, în timp ce se dedica cu sârguinţă studiului, a pus în practică credinţa printr-o generoasă implicare în apostolatul cu tinerii din Acţiunea Catolică şi în operele de caritate faţă de cei bătrâni şi nevoiaşi în cadrul Conferinţelor Sf. Vincenţiu. Laureată în Medicină şi Chirurgie în 1949 la Universitatea din Pavia, în 1950 deschide un ambulatoriu medical la Mesero (Magentino); se specializează în pediatrie la Universitatea din Milano în 1952.

În timp ce practica meseria sa de medic, pe care o simţea mai degrabă ca pe o „misiune”, se implică tot mai mult în Acţiunea Catolică. După ce se roagă şi cere rugăciuni pentru a descoperi care este vocaţia ei, alege vocaţia la căsătorie, pe care o îmbrăţişează cu tot entuziasmul şi cu toată dăruirea „pentru a alcătui o familie cu adevărat creştină”. Se logodeşte cu ing. Pietro Molla şi trăieşte perioada de logodnă în bucurie şi iubire. S-a căsătorit la 24 septembrie 1955 în bazilica Sf. Martino în Magenta şi a fost o soţie fericită. În noiembrie 1956 a dat naştere primului fiu, Pierluigi, în decembrie 1957 o naşte pe Mariolina iar în iulie 1959, pe Laura. Ştia să armonizeze, cu simplitate şi echilibru, îndatoririle de mamă, de soţie, de medic.

În septembrie 1961, pe la sfârşitul celei de a doua luni a unei noi sarcini, apare un fibrom la uter. Înainte de a suferi operaţia necesară, deşi cunoştea riscul pe care îl comporta această intervenţie, îl roagă pe medic să salveze viaţa pe care o purta în sânul ei şi se încredinţează rugăciunii şi Providenţei: „Dacă trebuie să decideţi între mine şi copil, să nu ezitaţi: alegeţi copilul – insist asupra acestuia. Salvaţi-l.” Viaţa copilei este salvată şi în dimineaţa zilei de 21 aprilie 1962 s-a născut Gianna Emanuela.

În ciuda tuturor eforturilor şi a tratamentelor pentru a-i salva pe amândoi, în dimineaţa zilei de 28 aprilie, în mijlocul unei sfâşietoare dureri şi după repetate exclamaţii “Isuse, te iubesc. Isuse, te iubesc”, mama a murit. Avea 39 de ani.

E interesantă declaraţia soţului ei, Pietro: „Ea a fost convinsă, că de fapt, ca soţie şi mamă ar fi fost foarte utilă pentru mine şi copiii noştri, dar a fost mai presus de toate, în acel moment precis, utilă creaturii mici, care a fost concepută în ea…”,

A fost înmormântată în cimitirul din Mesero, în timp ce cu repeziciune s-a răspândit faima sfinţeniei ei, datorită vieţii sale şi a gestului de iubire pe care l-a împlinit.

          Gianna a fost beatificată de către Papa Ioan Paul al II-lea la 24 aprilie 1994, în Anul Internaţional al Familiei şi canonizată, de acelaşi papă, la 16 mai 2004.

Este patroană a mamelor,  a medicilor, şi a copiilor nenăscuţi. Este comemorata la 28 aprilie.

Avem aici un model admirabil de împlinire, până la sacrificiul suprem al legii lui Dumnezeu, o lege care cere doar iubire.

Isus înviat, ne oferă tuturor darul învierii, pe care cred că ar trebui să-l preţuim mai mult. Eu cred că acest dar nu este suficient de evidenţiat în viaţa noastră. Dacă cineva v-ar întreba pe stradă: de ce eşti creştin, de ce te străduieşti să-ţi păstrezi credinţa, de ce mergi la biserică? Probabil am găsi multe răspunsuri: Vreau să fiu fidel (fidelă) tradiţiei părinţilor, îmi dă o stare de bine, mă simt liniştit sufleteşte, sau ca să mă ajute Dumnezeu… şi multe altele…. Nu sunt răspunsuri foarte rele numaidecât, dar total insuficiente. Răspunsul adevărat ar trebui să fie: pentru că eu vreau, prin credinţa mea, să ajung la înviere.

Dacă noi am fi mult mai iubitori de înviere, şi am fi convinşi că este cel mai mare dar pe care trebuie să-l dorim, am merge pe străzi şi am spune tuturor: Isus a înviat şi, prin credinţa în el, toţi putem învia….Am spune copiilor noştri zi de zi: cel mai înalt ideal al vieţii tale este să ajungi la înviere. Dacă am crede cu adevărat în înviere nu am mai păcătui niciodată, pentru a nu pierde, pentru a nu ne risca propria înviere.

Sfânta Bianca de Castilia, mama Sfântului Ludovic, regele Franţei, rămase regentă fiindcă soţul ei murise, iar fiul ei era încă minor. Ea privea adesea copilul său şi zicea: „Dumnezeu mi-e martor că te iubesc foarte mult, dar mai bine te-aş vedea mort decât să ştiu că ai comis un singur păcat de moarte şi ai pierde şansa învierii tale.”. Într-adevăr, acest copil şi-a trăit viaţa în sfinţenie şi a fost declarat sfânt de Biserică.
            Să cerem azi darul credinţei. Am văzut în Evanghelie experienţa apostolilor: chiar cu Isus înviat în faţa lor, ei încă nu cred: „însă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau”. E posibil ca şi noi să avem multe lacune în credinţă, chiar dacă l-am întâlnit pe Isus, chiar dacă am fost botezaţi, chiar dacă i-am promis de nenumărate ori credinţă, chiar dacă spunem şi cântăm pe mai multe ori pe zi „Cristos a înviat!” Azi să cerem darul credinţei şi să spunem cu tatăl copilului vindecat: „Cred, Doamne, dar vino în ajutorul necredinţei mele.”

Despre aceste cuvinte, despre această excepţională rugăciune, de cerere a credinţei, Nicolae Steinhardt spunea: „Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Gândindu-mă la aceste cuvinte, îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.”

„Cred, Doamne, dar vino în ajutorul necredinţei mele.”

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.