Vinerea Mare

0
537

Prin anul 1995, nişte arheologi israelieni au descoperit în Ţara Sfântă, prin zona Ierihon, nişte grote. Una dintre ele pare să fi fost biroul unui

vameş, unde au găsit multe documente, cu toate înregistrărilor taxelor. Erau două teancuri de taxe trecute, iar unul dintre ele avea deasupra scris cuvântul tetelestai. Traducerea corectă a acestui cuvânt ar fi: „plătit în întregime”, iar oamenii, în dreptul cărora scria acest cuvânt, nu mai aveau de plătit nimic, nu mai datorau nimic.

Curios este că şi Isus, pe cruce, a spus acelaşi cuvânt, tetelestai, pe care l-am tradus cu „s-a săvârşit” sau, la Ioan, „totul s-a împlinit”. Aşa cum m-am întrebat şi eu, v-aţi întrebat şi dumneavoastră adesea: Ce s-a săvârşit? Acum înţelegem: pe cruce Isus a plătit toată datoria pe care noi o aveam, faţă de Dumnezeu, pentru păcatele noastre. A fost plătită în întregime.

De ce e mare ziua de zi, deşi a rămas în istorie ca o zi tristă, o zi de jale, o zi neagră, o zi a sângelui, o zi a morţii, o zi a crucii?

Pentru că Isus, nu a spus „s-a săvârşit” nici când făcea minuni la nunta din Cana, nici când predica la mii de oameni, nici pe Tabor, nici când sătura cu pâine…nu, nu în aceste momente.

Dar aici, pe Calvar, muribund, între doi tâlhari, cu mâinile

pironite, părăsit de toţi, doar în comuniune cu Tatăl, când abia mai poate vorbi, strigă „S-a săvârşit!”. Acest „s-a săvârşit” l-am putea traduce şi cu alte expresii: „Tată, acum se săvârşeşte mântuirea creaturii tale”, sau „Tată acum se săvârşeşte deschiderea cerul pentru oameni”, sau „Tată, acum se deschide paradisul şi oamenii sunt iertaţi prin sângele meu”! Auzind aceste împliniri ale lui Isus, cum să nu ne cuprindă un sentiment profund de recunoştinţă pentru Isus care a plătit totul pentru noi?

De aceea aş spune că azi este ziua recunoştinţei: marele binefăcător Isus a suferit, a fost ucis ca eu şi tu să putem fi eliberaţi, să fim mântuiţi, să putem fi numiţi fii ai cerului.

Cu siguranţă aţi auzit de istoria lui Maximilian Kolbe.

După ce a fost sfinţit preot, Maximilian Kolbe a înfiinţat lângă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei”- Niepokalanow. Aici sub conducerea a şase preoţi, lucrau aproape şapte sute de fraţi şi aveau cea mai mare tipografie din Europa. Editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

Când armatele germane au ocupat Varşovia, una din măsurile luate a fost risipirea fraţilor din Niepokalanow şi confiscarea maşinilor. În luna februarie 1941, părintele Maximilian este arestat şi aruncat în închisoarea de la Pawiak, iar de aici este transferat, în luna mai, la Auschwitz. O lege a lagărului prevedea că dacă un deţinut evadat nu era găsit şi readus în termen de 48 de ore, zece dintre membrii brigăzii din care făcea parte trebuiau să moară, prin înfometare.

La sfârşitul lunii iulie, evadează un deţinut din brigada 14, în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe.

Deoarece deţinutul nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt numiţi cei sortiţi morţii. Unul dintre cei numiţi începe să plângă « Biata mea soţie! Dragii mei copii! Ce va fi cu ei? » Când a văzut acestea, părintele Maximilan a ieşit în faţă şi a zis « Eu sunt un preot catolic din Polonia. Vreau să merg eu în locul lui, căci el are copii şi soţie ». După o clipă de gândire comandantul spune: „Sunt de acord”. Maximilian Kolbe se îndreaptă spre grupul celor zece iar Francisc Gajowniczek revine în rândurile brigăzii. El va supravieţui războiului, se va întoarce la familia sa şi va da mărturie lumii despre o sublimă manifestare a dragostei creştineşti. Maximilian Kolbe, împreună cu ceilalţi nouă condamnaţi, desculţi şi numai în cămaşă, se îndreaptă spre buncărul morţii – o celulă de beton, fără ferestre şi fără aerisire.

Unul dintre paznici va povesti, cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii, a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului. De la o zi la alta, glasurile deveneau tot mai slabe, tot mai puţine, până în ziua de 14 august, când doar părintele Maximilian mai era în viaţă şi conştient. I s-a făcut o injecţie cu fenol şi astfel inima sa încetează să mai bată. Avea doar 47 de ani. Francisc Gajowniczek va trăi până în 1995,  94 de ani. Mă gândesc: Cât de recunoscător a fost toată viaţa lui acest Gajowniczek. Şi totuşi el a primit în dar doar câţiva ani de viaţă în plus.

Noi, care pe Calvar am primit  în dar viaţa veşnică, niciodată nu vom reuşi să mulţumim lui Isus pentru suferinţele şi jertfa sa.

Azi e ziua crucii. Peste câteva momente ne vom apropia şi vom săvârşi un act unic în anul liturgic: sărutarea şi venerarea crucii. Ce vom vedea în acest semn unic? Chiar dacă este un semn al torturii şi al morţii, ştim că Isus l-a sfinţit şi a făcut din el un tron pe care domneşte, un amvon de unde proclamă vestea mare: Omule, din acest moment eşti salvat. Cu ce sentimente vă veţi apropia de cruce? S-a săvârşit!

S-ar putea ca unora să nu le placă crucea. S-ar putea să o refuze, s-ar putea să o conteste, şi totuşi crucea este, pentru întreaga omenire, izvor de mântuire.

Se întâmpla în Slovenia. Era în perioada comunistă. O mare activistă de partid lupta pe toate căile contra creştinismului, şi visa că, într-o zi, va avea marea satisfacţie să vadă dispărând pe toţi aderenţii lui Cristos.

La un moment dat era însărcinată, dar ea umbla prin sate pentru a stârpi tot ce este creştinesc. Îi veni vremea să nască. Caută un spital, dar nu găseşte nimic. În sat era doar un mic cabinet medical ţinut de nişte surori. Neavând altă posibilitate, acceptă să se instaleze pe un pat al acelui mic dispensar. Dar, văzând pe un perete un crucifix, ţipă la surori să îndepărteze acel „obiect oribil” de pe perete. Sora insistă şi îi spune că în casa lor se cade să fie o cruce. Dar ea strigă şi mai tare: „Scoateţi asta de aici! Eu nu vreau ca acest copil al meu, care se va naşte, să vadă un om sfârtecat şi mort pe o cruce!” Sora rămâne fermă pe poziţie şi lasă crucea acolo.

Femeia naşte. După câteva ore, sora vine şi îi spune printre lacrimi: „Doamnă, puteţi fi liniştită. Copilul dumneavoastră nu se va speria de cel de pe cruce, nu-l va vedea pe cel răstigni. S-a născut orb….

Iubiţi fraţi, s-ar putea ca şi azi să fie mulţi duşmani ai crucii. Poate şi preoţilor le este mai uşor să predice despre minuni şi parabole. Chiar şi despre înviere. Dar un creştin care exclude crucea, cu siguranţă îl exclude pe Cristos în toată integritatea sa. Isus nu poate fi înţeles fără cruce, Chiar Sfântul Paul spune “În ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lauda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.”

În această privinţă avem o lecţie admirabilă la Sfântul Paul.

În Atena, Paul a ignorat crucea Mântuitorului. Accentul pus de el a fost pe înviere. Iar rezultatul? “Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta altădată. Astfel Paul a ieşit din mijlocul lor.” A fost o reacţie dură, cu care Paul nu era obişnuit. Şi-a strâns bagajul şi a plecat. Nu şi-a trecut Atena în lista oraşelor prin care să mai revină. Şi-a propus să nu mai revină acolo, şi aşa s-a şi întâmplat. Nu a deschis aici o biserică, nici nu a trimis vreo faimoasă epistolă către atenieni.

După Atena, Paul a plecat spre Corint. A fost o călătorie lungă, pe jos. Paul a avut timp să îşi vindece rănile şi să se întrebe ce se întâmplase de lucrurile nu au mers cum sperase. Nu este greu să ni-l imaginăm pe misionarul umilit rugându-se lui Cristos. Cu siguranţă i-a cerut să îl ajute să înţeleagă ce greşise, unde era problema în strategia folosită în Areopag. Iar Isus nu l-a dezamăgit. Şi ajungând în Corint, Paul a luat-o de la capăt, cu o nouă strategie, cu planul B. Despre acesta a dat explicaţii mai apoi în scrisoarea către biserica fondată în Corint: “Iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Cristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu… Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit.”

Predicarea lui Paul în Corint a fost una de succes. Oraşul era şi mai imoral decât Atena. Dar Paul a produs senzaţie. Cei pe care i-a convertit nu l-au lăsat să plece din oraşul lor timp de optsprezece luni. Când Paul a plecat de acolo, a luat şi multe amintiri dragi despre corinteni. Dovada acestor amintiri stă în cele două scrisori pe care le-a adresat acestora. Când Apostolul Neamurilor a întors spatele lui Cristos răstignit, predicarea nu a adus roade. Când însă a predicat cu un crucifix pe amvon, mii de oameni au venit la Cristos.

Vor fi totdeauna oameni împotriva crucii. Uneori chiar în numele libertăţii. Vă mai amintiţi de scandalul cu crucile din Italia din ultimii ani?

Chiar vă întreb: Crucea are un loc special în viaţa dumneavoastră? Pentru mulţi ea a fost salvare în cele mai grele suferinţe.

Laureatul premiului Nobel, Czeslaw Milosz, scria că prizonierii politici din închisorile fostei Uniuni Sovietice îşi făceau cruci din rămurele, iar noaptea se rugau în faţa acestora în celulele lor. Crucea pentru ei era o mângâiere.

Preasfinţitul Ploscaru spunea că în celulă nu aveau voie să aibă nici măcar vreun obiect cât de mic. Atunci ei ţineau degetele în formă de cruce, şi aşa, cu ochii aţintiţi pe cruciuliţa degetelor, îşi făceau meditaţia şi rugăciunea lor.

Noi, care avem atâta libertate (dar, poate, o sensibilitate mai mica faţă de Isus de pe cruce) avem în casă măcar o cruce în faţa căreia să îngenunchem seara pentru rugăciune? Dacă toate familiile ar avea în mereu în faţă crucea de la cununie, care să le amintească de jurământul făcut pe ea, şi să se mai şi roage în faţa ei, familia ar fi, sigur altfel: adică mai sfântă.

Şi aş încheia cu altă întrebare: Cine se face vinovat de suferinţele şi moarte lui Isus? Bănuiesc un răspuns al dumneavoastră: poate iudeii, sau Pilat, sau poate Iuda, sau Sinedriul, ori Baraba, sau, mai sigur, ostaşii. Numai ei? Dar ei au o scuză: atunci, în vinerea aceea tristă, ei nu ştiau că va urma o duminică a învierii. Poate o făceau din neştiinţă, sau cu scopul nobil de a-şi apăra propria religie…

Dar noi, creştinii de azi, care ştim că Isus este Dumnezeu, care ştim că el e cel viu, de ce oare nu îl recunoaştem, de ce nu îi mulţumim, de ce nu suntem mai atenţi cu el? De ce? De ce oare? Dacă noi păcătuim şi rămânem insensibili, suntem mai vinovaţi decât ei. Noi nu mai avem nici o scuză pentru păcatul nostru, pentru necredinţa noastră. Dar ca să fiu şi mai elocvent, vă propun câteva versuri ale lui Costache Ioanid, versuri care s-ar putea să ne pune pe gânduri:

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!

Şi eu, şi tu…
Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!

Şi eu, şi tu…
Nu patru cuie l-au străpuns
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi l-am străpuns!

Şi eu, şi tu…
Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochi murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…
Şi nu ostaşilor, prin sorţi,
cămaşa albă şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…
Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci l-am ascuns, ca pentru veci,
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…
Şi-acum Isus cel condamnat
azi el te-ntreabă: „Da sau nu?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.