Duminica trezirii

0
380

sarpele Am auzit de nenumărate ori expresia: „Dă-i, Doamne, mintea românului de pe urmă!” Pare simplă, dar are mult adevăr, pe care îl regăsim în istoria fiecărei persoane dar şi a popoarelor.  Sau adesea vedem oameni pe la spitale care spun: „Dacă aş fi gândit şi la tinereţe ca acum, nu ajungeam aici!”

Dacă urmărim istoria poporului evreu, de nenumărate ori vedem că abia când vine vremea greutăţilor, a necazului şi a suferinţei, oamenii se trezesc la realitate, îşi amintesc de zilele bune şi se îndreaptă, îşi ridică ochii spre Dumnezeu.

Să amintim momentul pe care îl evocă şi Isus: cu şarpele de aramă din pustiu.

Poporul îşi trăia tinereţea sa de popor nou eliberat, se bucurase de naşterea sa din nou la libertate, după nenorocirile sclaviei din Egipt. Dar, încet-încet, intră într-o amorţire, uitare, rutină, dar şi într-o depărtare de Dumnezeul salvator şi o cădere periculoasă în idolatrie. Însă vine şi momentul necazului: şerpii veninoşi. Şi de aici TREZIREA la realitate: ce facem, cum scăpăm? oare Dumnezeu nu ne-ar putea salva? Aleargă la Moise. Moise primeşte de la Dumnezeu reţeta salvării: Şarpele de aramă înălţat pe un stâlp.

Atunci ei ridică ochii spre înalt, şi abia acum văd cerul. Acesta credem că a fost scopul înălţării şarpelui: oamenii să privească spre înălţimi, iar cine se uită în sus nu poate dormi niciodată şi nicidecum. Şi iată, că odată cu TREZIREA la realitate, începe bucuria salvării. Tocmai de aceea cred că este o legătură între trezire şi bucurie.

Un alt exemplu ni-l oferă fragmentul din cartea Cronicilor, prima lectură. Situaţia la Ierusalim, pe timpul regelui Sedecia, era gravă, o decădere totală: şi politică, şi religioasă, şi socială. Aşa începe şi lectura de azi: „toate căpeteniile preoţilor şi poporul săvârşeau fărădelegi, luându-se după toate practicile nelegiuite ale popoarelor păgâne şi pângăreau casa pe care Domnul şi-o sfinţise în Ierusalim”. Şi lectura continuă „şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, le-au nesocotit cuvintele, au râs de profeţii lui, iar mânia Domnului împotriva poporului a tot crescut până când ei n-au mai avut scăpare.” Putem spune că era un popor somnolent, rutinat, decăzut. Şi vine nenorocirea: Nabucodonosor şi Babilonul. Şi continuă autorul „au venit duşmanii, au ars casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor şi au nimicit toate lucrurile de preţ. Pe cei ce au scăpat de sabie, Nabucodonosor i-a dus prizonieri în Babilon. Ei au devenit sclavii lui şi ai fiilor lui.”

Şi de data această putem vedea momentul trezirii: departe de casă, străini, în pământ străin, fără identitate, fără templu, fără drepturi, fără nimic. Psalmul de azi ne sugerează minunat (poate e cel mai sugestiv psalm) trăirea lor, plânsul lor, necazul lor dar şi trezirea lor la realitate. Abia acum preţuiesc frumuseţea religiei, a ţării proprii, a cântărilor lui Dumnezeu: „Lângă apele Babilonului şedeam şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion! Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mâna dreaptă.” Abia acum conştientizează minunăţia Ierusalimului şi afirmă acest lucru ca pe un angajament, aproape cu jurământ: „Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele.” Din nou observăm bucuria care se naşte din eliberare, o eliberare pe care au obţinut-o prin bunăvoinţa altui rege babilonian, Cirus.

Un al treilea exemplu ar putea fi istoria fiului risipitor: are de toate, se bucură de mângâierile tatălui, are o casă, nu-i lipseşte nimic. Doar că nu ştie să aprecieze aceste daruri cu care a fost înzestrat. Urmează căderea, păcatul, nenorocirea, singurătatea, foamea. În această parabolă, evanghelistul Luca subliniază expresia „venindu-şi în fire”. Este momentul trezirii la realitate, al regretului că a greşit. Şi ştim ce bucurie va urma prin întoarcerea sa acasă.

Trezirea la realitate cred că este fundamentală în viaţa  de convertire la care ne cheamă Postul Mare.

Ca un al patrulea exemplu,  aş face azi referinţă la un om care m-a fascinat prin convertirea sa, prin creşterea sa spirituală şi prin dragostea sa faţă de Sfântul Rozariu, Bartolo Longo.

Născut în anul 1841, a fost un copil vioi, inteligent, iar mai apoi un tânăr elegant, studios şi pasionat de ceea ce făcea. Ca student întră într-un mediu anticlerical, nu se mai roagă, şi tot timpul are companii anticreştine. Ba chiar ţine şi conferinţe contra Bisericii Catolice. Ajunge lider într-o comunitate spiritistă, fiind suspectat chiar de satanism.

Dar… până într-o zi, când intră într-o depresie gravă şi se îmbolnăveşte. Un coleg de liceu, profund religios, Vincenzo Pepe, îl duce la preotul Alberto Radente şi face o spovadă bună, care îi va schimba radical viaţa. A venit şi pentru el momentul trezirii.

În anul 1872 soseşte la Pompei şi este impresionat de mizeria şi sărăcia de aici. Începe să prezinte cateheze despre Sfântul Rozariuu. Şi-a amintit, de fapt, despre cuvintele confesorului său, pr Alberto Radente: „Dacă vrei mântuirea, răspândeşte Rozariul. E o promisiune a Maicii Domnului.” Vizitează multe familii şi tuturor, bărbaţi, femei, copii, le dăruieşte rozarii. Este convins că oricine se roagă rozariul, devine nu numai mai evlavios, dar devine mai bun.

În anul 1876 se naşte ideea construirii sanctuarului arhicunoscut azi la Pompei. A fost numit şi „părintele orfanilor”. Mii de persoane s-au dedicat rugăciunii Sfântului Rozariu datorită lui Bartolo Longo. Şi am putea continua cu minunile pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin intermediul unui om trezit de la moarte la viaţă, de la păcat la har.

A murit la 5 octombrie 1926 spunând: „Vreau s-o văd pe Maria, care m-a salvat!” Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat fericit la 26 octombrie 1980.

Ne putem închipui uşor bucuria pe care a experimentat-o acest om după trezirea sa la viaţa de credinţă.

Suntem azi în duminica Laetare, duminica bucuriei. Acum suntem în drum spre Calvar, şi Isus ne duce deja cu gândul acolo evocând înălţarea sa pe cruce. Tocmai din această înălţare a sa pe cruce ne vine nouă speranţa şi bucuria: „trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică.”

Mă întreb de multe ori: de ce oare oamenii au nevoie de o cădere (ca poporul în pustiu sau în Babilon, ca fiul risipitor, ca Bartolo Longo) ca abia după necaz să deschidă ochii, să se trezească? Oare de ce nu avem capacitatea de a vedea dinainte darurile, milostivirea, iubirea şi jertfa lui Dumnezeu? Oare de ce de cele mai multe ori trebuie să trecem prin necaz pentru a descoperi minunile lui Dumnezeu? Oare de ce e minune doar când ne vindecăm dintr-o boală şi nu vedem că e minune şi atunci când suntem sănătoşi?

În Evanghelia de azi Isus ne mai face o bucurie asigurându-ne că „cine crede în el nu este osândit”. Noi care suntem aici în biserică, la liturghia de duminică, l-am acceptat pe Isus, credem în el, am venit să ne întâlnim cu el, îl căutăm pe el, şi, prin urmare, de la el avem garanţia şi bucuria că nu vom fi condamnaţi. Cine este cu Isus are totul, are veşnicia asigurată.

Postul mare, şi mai ales duminica de azi, ne cheamă la trezire. Poate pentru noi cei prezenţi nu e vorba de o trezire din păcat, şi ar fi bine să fie aşa, dar mă gândesc la o trezire dintr-o somnolenţă a credinţei, dintr-o rutină care încetineşte creşterea, dintr-o secetă a sufletului, dintr-o lâncezeală care ne-a înceţoşat ochii, dintr-o autosuficienţă care nu ne mai lasă să înaintăm spre Isus.

Astăzi să ne crească dorul de cer aşa cum era dorul de ţară al poporului din Babilon.

Astăzi să ne îndreptăm ochii spre cer, ca şi evreii în pustiu, unde este locul şi ţinta noastră, unde e Dumnezeul nostru şi de unde ne vine salvarea şi adevărata bucurie

Astăzi să ne venim în fire şi să mulţumim Tatălui ceresc pentru atâtea şi atâtea daruri, dar, mai ales, că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

Astăzi să ne angajăm cu Maria, ca şi Bartolo Longo, în a fi cât mai aproape de Isus. Maria, care nu a lipsit pe Calea Crucii, să ne fie călăuză spre Calvar şi spre Isus, mai bine zis, spre adevărata bucurie.

Pietatea populară a subliniat necesitatea acestei treziri chir şi în rugăciuni şi cântări. Prin urmare voi încheia cu versurile:

Trezeşte-te, sufletul meu,

Căci te cheamă Dumnezeu!

Nu fi surd la glasul său,

Întoarce-te de la rău.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.