Iosif, făcând parte din familia lui David, a cărui obârşie se trăgea din Betleem, a fost nevoit să se ducă în acest oraş ca să-şi dea numele. Se pare că şi Maria, în calitatea ei de moştenitoare, care reprezenta o seminţie ce se încheia prin ea, era de asemenea obligată la acest act. Dar, cu siguranţă, nu acesta a fost motivul pentru care a pornit spre Betleem şi ea. Cum ar fi putut Iosif să o lase pe sfânta lui logodnică în starea în care se găsea singură la Nazaret? Este vorba, mai degrabă, despre un instinct plin de mister care îl conduce pe Iosif şi pe Maria să pornească spre Betleem, pentru împlinirea planurilor dumnezeieşti, prorocite de mai înainte.
Când au sosit la Betleem, ei au găsit orăşelul plin de mişcare şi zgomot, gemând de numărul străinilor. Toate casele erau ocupate. Acest grup neînsemnat din Nazaret, acest tâmplar din Galilea, această mamă, acest copil care urma să se nască nu găseau nici un locuşor pentru ei, după cuvântul atât de simplu, dar şi plin de mustrare al sfântului Luca (cf. 2,7).
Ce era de făcut? Probabil că, alungaţi dintr-un loc în altul şi negăsind adăpost nicăieri, Iosif şi cu Maria şi-au îndreptat gândul spre Hebron, care era la numai 2 km depărtare de Betleem şi unde, daca s-ar fi silit să ajungă, ar fi putut găsi găzduirea care i-ar fi scutit de toată osteneala. Au ieşit, prin urmare, din oraş prin poarta dinspre miazăzi si au luat drumul Hebronului. Dar, fie că venise ceasul Mariei şi ea simţi acolo, la porţile Betleemului, primele semne de naştere, fie că i-a prins noaptea şi osteneala drumului nu le-a mai îngăduit să meargă mai departe, ei au fost nevoiţi să se oprească. Au zărit, deci, o peşteră care slujea drept staul de vite, un fel se scufundătură cu un acoperiş mic, în felul acelora pe care le construiau arabii. Acolo, în sărăcia cea mai desăvârşită, Preacurata Mamă aduce copilul său pe lume. El a ieşit din trupul ei neprihănit ca o rază de soare, ca un fulger, fără să jignească sânul ei de Mamă. Şi aici încă, judecata nu vede nimic fără de putinţa Atotputerniciei care să nu fie la înălţimea Înţelepciunii nemărginite. Căci, dacă Isus Cristos este cu adevărat Dumnezeu, se cădea, fiind zămislit prin miracol, ca să se nască la fel. Şi nu s-ar putea înţelege ca ea, Preafericita lui Mamă, fecioară înainte de naştere, să nu rămână tot astfel şi după naştere…
Sfântul Luca ne lasă să înţelegem această stare miraculoasă a Fericitei Mame când ne-o arată luând îndată copilul în braţele ei, învelindu-l chiar ea în scutece şi culcându-l în iesle… Era frig şi el era gol…
„Acoperă-l, deci o Marie, striga Bossuet, cu această îndrăzneală neprefăcută care se potriveşte la astfel de taine, acoperă acest trup gingaş, du-l la sânul tău fecioresc. Îţi închipui tu această naştere? Nu te simţi deloc roşind de a te vedea mamă? Vei îndrăzni să descoperi sânul tău de fecioară? Şi ce copil îndrăzneşte să atingă mâinile ei sfinte! Adoră-l alăptându-l, în timp ce îngerii vor să-i aducă şi pe alţii ca să-l slăvească” (Bossuet, Meditaţia misterelor).
Această mare întâmplare, cea mai mare din istoria lumii, pentru că naşterea lui a împărţit istoria în două, atunci a trecut nebăgată în seamă! Pe când se petreceau acestea, pe unul din dealurile care înconjurau Betleemul, se găseau păstori care îşi păzeau turmele. În aceste nopţi frumoase din Orient, se întâmplă rar ca oile să fie aduse noaptea în oraş. Le înţărcuiau într-un loc ferit de vânturile de miazănoapte; se aprindea un foc şi păstorii dormeau cu capul pe câte o piatră ca odinioară Iacob, înveliţi cu mantiile lor. Deodată, li se arată un înger! „Şi îngerul le-a zis: Nu vă temeţi; eu va aduc o veste mare, care va fi pentru tot pământul. Vi s-a născut azi Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Şi acesta este semnul după care îl veţi cunoaşte: veţi găsi un copil, înfăşat şi culcat în iesle. Şi deodată s-au cu îngerul o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Domnul şi zicând: Mărire în cer lui Dumnezeu si pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă” (Luca 2, 9-19).
(Meditatie inspirata din: Viata Lui Isus de mgr. Em. Bougaud)
