Lazăr de la poarta mea!

0
326

lazar de la poarta meaNu ştiu cum se face că pe lângă biserici cerşetorii şi săracii sunt într-o densitate mai mare. Speră, poate, că pe aici, pe lângă locurile sfinte, vor afla inimi mai milostive.

În fiecare zi, când ies spre biserică, nu se poate să nu mă întâmpine doi sau trei. Sau nu se poate să nu-mi calce zilnic pragul biroului câţiva năpăstuiţi ai sorţii. Şi dacă stai să le asculţi povestea vieţii lor, de multe ori e mai mult decât cutremurătoare. Iată câteva: „Părinte, mă cheamă Ştefan şi am fost la casa de copii. Am împlinit 18 ani şi mi-au spus să plec de acolo. Nu am pe nimeni. Unde să mă duc? Dorm de săptămâni întregi pe la subsolul blocurilor. Dar nu mai pot! Nu m-am spălat şi nu am mâncat de mult ceva gătit. Aş lucra oriunde, dar nimeni nu mă primeşte…..”. O alta: „Eu sunt Iudith şi am 39 de ani (e o femeie care vorbeşte greu, dar foarte coerent). Am fost la casa de copii. Sunt din secuime. (Mai ştie şi ceva ungureşte.) Am fost căsătorită, dar soţul m-a părăsit. Am avut şi o garsonieră, dar cineva mi-a luat-o cu forţa. Acum stau pe stradă. Nu am nici un ban ca să-mi recapăt casa. M-aş bucura dacă aş putea dormi şi în parc, dar gardienii ne bat şi ne alungă. Nici să cerşim nu avem voie… Mai bine nu mă năşteam…!”

 

Şi o a treia: „Părinte, mă numesc Elena. Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Nu ştiu ce inimă au avut. M-am căsătorit cu un tânăr tot de la casa de copii. Visam să avem viaţă frumoasă. Nici eu, nici el nu am simţit mângâierea părinţilor. Am avut împreună o fiică. Ea acum e premiantă la Liceul ‘C. Negruzzi’. Dar eu sunt o nenorocită. Soţul m-a bătut cu un ciob de sticlă şi am rămas cu răni. Iar piciorul nu s-a mai vindecat niciodată. Nici nu am unde locui acum. Mă mai primeşte câte cineva să stau câteva zile. Mai stau şi la spital. Abia merg şi abia vorbesc. Şi piciorul îmi curge mereu…”

Aş putea continua cu zeci de asemenea mărturii. (Specific că mărturiile de mai sus sunt reale.) Ce ar trebui să fac în asemenea cazuri? Să-i alung? Să le dau un sfat prietenesc: „Mergeţi şi aveţi grijă de voi”? Orice aş face, îmi vine în minte parabola lui Lazăr cel sărac şi omul bogat. Şi mi-e frică de această parabolă mai mult decât de toată evanghelia.

Personajele sunt exact ca în parabolă. Eu am de toate: casă mare, masă bună de trei ori pe zi, căldură pe săturate, haine berechet. Joc perfect rolul bogatului. Nu numai că îl joc, dar sunt întocmai. Mi se potriveşte ca o mănuşă. Sărăcuţii de lângă biserică sunt exact ca Lazăr din parabolă. Stau la poarta mea. Nu au nimic şi pe nimeni. Mulţi sunt bolnavi. S-ar bucura dacă s-ar încălzi cu una din hainele mele. S-ar bucura să aibă măcar resturile de la masa mea, dar nu le au. Exact ca Lazăr din parabolă.

Şi concluzia parabolei este dramatică: Lazăr a ajuns în sânul lui Abraham, iar bogatul în focul cel veşnic. Incredibil! Dacă judecata se face după această parabolă, deja ar trebui să mă consider condamnat veşnic. Vai de mine! Şi e cuvântul lui Cristos acesta! Nu e o interpretare ulterioară! Nu e predica unui orator care caută figuri de stil, hiperbole, pentru a mări credibilitatea discursului său! Vai de mine!

Stau şi cuget mai departe: dar poate bogatul acela a mai făcut şi alte rele pe care eu nu le-am făcut. Mai citesc încă o dată parabola. Caut circumstanţe atenuante. Nu găsesc. Spre surprinderea mea Isus nu spune absolut nimic în plus. Nu-l acuză cu nimic altceva pe acest om. Singura greşeală: era bogat, avea de toate, iar la poarta lui, Lazăr ducea lipsă.

Ştiţi că mi-e frică de evanghelie, de această parabolă?

Oare ce e de făcut?

Isus a mai spus: „Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi!” Oare ce a vrut să spună cu asta? Poate că ei vor fi marele nostru test pentru mântuire? Sau datorită lor noi vom avea posibilitatea să trăim întocmai evanghelia? Sau… ei sunt cei care ne vor condamna?

Sunt într-o mare încurcătură! Poate săracii trebuie să fie o lecţie pentru mine: să văd cu câte daruri m-a înzestrat Dumnezeu în comparaţie cu aceşti oropsiţi!

„Fericiţi cei însetaţi de dreptate”, spune în altă parte Isus. Ori între mine şi Lazăr de la poartă este o mare injustiţie. Şi nici nu ştiu dacă am dorit vreodată dreptate între mine şi el. Chiar m-am complăcut în această gravă inegalitate. Mi-am zis tot timpul: „Aşa trebuie să fie!” Şi eu mă consideram un însetat de dreptate!

Oare ce ar trebui să fac? Să nu mai citesc această parabolă? Să închid ochii când trec pe lângă săraci şi să mă fac că nu-i văd?

M-e frică de această parabolă. Ea îmi spune că împlinesc întocmai condiţiile unui vrednic condamnat!

Îmi mai rămâne o singură şansă: în acest Advent (Post al Crăciunului) să-i consider pe toţi aceşti sărăcuţi fraţi ai mei. Prin ei ori mă voi osândi ori mă voi mântui.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.