Dacă te apucă apusul soarelui prin centrul Iaşiului, sub streaşina Palatului Culturii, şi îţi arunci privirea spre asfinţit, nu se poate, ca pe cerul roşietic al serii, să nu observi cei doi mai străjeri ai oraşului: dealurile Cetăţuia şi Galata. Iar pe vârfurile lor, străpungând parcă cerul, se văd siluetele a două mănăstiri frumoase, semeţe şi istorice, unde ieşenii, mai săraci sau mai puţin săraci, se retrag în tăcere pentru a scăpa câteva clipe de zgomotul oraşului sau pentru a intra, măcar pentru puţin timp, într-un dialog răscolitor cu Dumnezeu care preferă să vorbească sufletului doar în tăcere şi linişte. Aceste două mănăstiri sunt ca doi ministranţi permanenţi ai oraşului, care străjuiesc pe înălţime, sunt ca doi oşteni care vestesc pericolele ce se abat asupra oraşului. Cetăţuia şi Galata, prin poziţia lor sus pe deal, parcă vestesc, cu turlele lor ascuţite, care străpung cerul: „Ieşenilor, mai uitaţi-vă şi spre cer, mai amintiţi-vă şi de Dumnezeu!”
Mai sunt în Iaşi multe alte mănăstiri istorice, dar nu au aceeaşi putere de mărturie ca cele două de pe înălţime.
Noi, catolicii din Iaşi, cu istoria noastră grea şi zbuciumată, am avut totuşi un alt mare bastion, un centru de cultură, un focar de spiritualitate, un punct de referinţă pentru Iaşi: mănăstirea „Notre Dame de Sion” ctitorită chiar în centrul urbei. Cât de elogios vorbesc despre şcoala „lor” bătrânii care au studiat aici, ce mult a marcat viaţa ieşenilor din prima jumătate a secolului douăzeci, de orice religie ar fi fost: catolici, ortodocşi, evrei! Ce laudativ vorbesc despre surorile învăţătoare, care pentru ei erau adevărate personaje de legendă! Însăşi mănăstirea este o frumoasă legendă a Iaşiului, un capitol important al istoriei ieşene!
După aceea a urmat ce a urmat: închiderea acestei mari şcoli, a acestui loc de rugăciune şi de intensă trăire creştină.
Au mai rămas Catedrala şi Seminarul, care au menţinut vie şi nealterată trăirea creştină catolică autentică.
Trebuia să vină anul 1990 pentru ca Iaşiul să fie din nou împodobit cu veritabile mărgăritare spirituale. În jurul Iaşiului, voind parcă să fie ca o centură de siguranţă spirituală, au apărut multe mănăstiri catolice.
La sfârşitul săptămânii trecute s-a sfinţit în Iaşi o nouă mănăstire catolică. În cadrul celebrării, preasfinţitul Petru Gherghel a făcut o afirmaţie care m-a frapat pentru început: „Azi am primit un mare dar pentru oraşul nostru”. Pe moment nu am realizat că ar fi „mare dar”. Reflectând mi-am dat seama ce înseamnă acest loc, această casă, această mănăstire. Da, e foarte adevărat: mănăstirile nou apărute la Iaşi sunt o binecuvântare pentru noi toţi. Da, adevărată binecuvântare!
În ultimii ani întregul oraş a fost parcă înconjurat cu mănăstiri catolice: două la sud, spre Bucium, una pe dealul aeroportului, alta lângă bojdeuca lui Creangă, alta pe sprânceana dealului în Copou, iar acum încă una chiar la intrarea în oraş.
Toate acestea sunt, într-adevăr, daruri pentru noi. De ce?
Mai întâi pentru că în aceste puncte sacre ale oraşului se oblojesc multe răni şi dureri ale zilelor noastre: câţi bătrâni îşi găsesc o bucurie, o alinare, un dram de speranţă în căminul de bătrâni de la Bucium! Am putea spune că acolo e o „fabrică” de mângâiere!
Câţi copii ai nimănui nu găsesc o mângâiere şi o inimă de mamă în orfelinatul de pe Sărărie! Când nimeni parcă nu-i mai iubea, aici li s-a deschis o uşă, li s-a dat un blid de hrană şi sunt ajutaţi să devină oameni. Şi nu numai oameni, ci şi buni creştini! Aici e o „fabrică” de bunătate!
Câţi copii nu-şi află un rost în viaţă în casa fraţilor de pe colina aeroportului! Copiii vor părăsi strada, care le era casă, vor părăsi canalele pentru că aici cineva îi iubeşte şi vrea să le pregătească un drum în viaţă. Aici e o „fabrică” de educaţie!
Cine nu şi-ar dori să aibă copilul la grădiniţa surorilor unde instrumente de bază ale educaţiei sunt zâmbetul, bunătatea şi rugăciunea? Aici e o „fabrică” de zâmbete! Într-o zi cineva a fost întrebat: „Unde ai dat copilul la grădiniţă?” Răspunsul a fost: „Am reuşit să obţin un loc la surorile care zâmbesc mereu!” Interesant şi frumos răspuns. Şi am putea continua….
Apoi aceste minunate case sunt deschise tuturor care vor să-l regăsească pe Dumnezeu, să intre în dialog cu Isus în liniştea dintre zidurile lor. Toţi putem părăsi zarva şi zgomotul străzilor cu tramvaie şi maşini retrăgându-ne la o margine de oraş pentru rugăciune şi reflecţie.
Dar poate cel mai important este că în fiecare dintre aceste mărgăritare ale oraşului nostru e un tabernacol. În toate aceste mici temple se înalţă mereu rugăciuni, sunt adevărate centre de spiritualitate şi credinţă. Oare Iaşiul nostru, cu păcatele şi greutăţile sale, nu este mereu sprijinit şi susţinut de rugăciunile celor aflaţi în aceste oaze de rugăciune?
Dacă organismul are nevoie de anticorpi pentru a se proteja de boală şi microbi, la fel şi societatea noastră de azi, şi oraşul nostru are nevoie de aceste locuri unde rugăciunea este o a doua natură, unde rugăciunea este la ea acasă! Avem şi noi străjerii noştri. Nu sunt pe vârf de deal ca Galata şi Cetăţuia, dar sunt clădite pe munţii rugăciunii şi ai carităţii.
Mare dreptate avea episcopul: ce mare dar sunt toate aceste minunate oaze de spiritualitate!
