Lecturi biblice: Isaia 5,1-7; Filipeni 4,6-9; Matei 21,33-43
„Ascultaţi această parabolă”. Sunt primele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia de astăzi. El se adresează, în special, unor oameni care nu l-au ascultat deloc. Capii religioşi ai Israelului, pentru care Isus spune această parabolă, erau aceea care trebuiau să ofere prioritate Împărăţiei lui Dumnezeu. În schimb, ei nu se gândeau decât la ei înşişi şi la locurile de onoare pe care le ocupau.
„Ascultaţi această parabolă”. Este o recomandare a lui Isus adresată şi nouă astăzi. Este mai important ca niciodată… Suntem copleşiţi astăzi de o adevărată furtună de informaţii şi opinii care ajung să ne distragă atenţia. Când Isus ne cere să ascultăm, înseamnă că ne invită să ieşim din această stare de dispresare; el vrea să îndrepte atenţia noastră spre un adevăr esenţial.
În această parabolă este vorba despre via Domnului. Ştim că viţa de vie este o adevărată pasiune. Când Biblia ne vorbeşte despre ea, practic ne vorbeşte despre iubirea pasională a lui Dumnezeu. Relaţia viticultorului cu via sa este asemenea celei dintre tată şi fiul său sau asemenea celei dintre soţ şi soţia sa. Este foarte prezent şi o îngrijeşte cu multă iubire. Din păcate, acest popor nu produce roade aşa cum ar trebui, pe măsura investiţiilor făcute de Dumnezeu în el. Dumnezeu aştepta dreptate şi iubire. Or, el constată că poporul său nu produce decât struguri sălbatici. El denunţă, mai ales, nepăsarea celor bogaţi faţă de cei săraci. Putem constat cu uşurinţă că această realitate nu s-a schimbat nici astăzi, în lumea noastră actuală.
În Evanghelie, Isus se adresează mai marilor preoţilor şi farizeilor. Ei sunt ca nişte administratori cărora Dumnezeu le-a încredinţat via sa. Dar în loc să aibă grijă de ea, au manipulat-o şi s-au folosit de ea ca şi cum ar fi fost a lor. Ei păstrează pentru ei toată recolta viei.
Prin această comparaţie Isus vrea să ne facă să înţelegem că mai marii religioşi ai poporului au pervertit credinţa iudaică. De-a lungul istoriei Dumnezeu a trimis mai mulţi mesageri care să le amintească promisiunile reciproce ale Alianţei: „Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul meu”. El voia să păstreze cu ei o relaţie veritabilă de iubire. Răspunsul acestui plan divin a fost acela că Israelul i-a întors spatele Dumnezeului său. Au început să vâneze şi să ucidă profeţii trimişi de Stăpânul viei. Cât îl priveşte pe Fiul său Preaiubit, l-au scos afară din oraş şi l-au răstignit pe o cruce.
Domnul continuă să ne încredinţeze via sa. Această vie este un simbol foarte puternic ce simbolizează mai multe realităţi. Este, înainte de toate, lumea cu tot ceea ce există în ea; este umanitatea a cărei membri suntem şi noi toţi; este Biserica, Trupul lui Cristos; este însăşi viaţa noastră. Noi suntem administratorii acestei vii. Într-o zi va trebui să dăm cont de modul în care am administrat-o. Problema este că suntem asaltaţi de tentaţia de a ne considera proprietarii ei… Suntem noi capabili să cântăm: „Totul vine de la tine, Tată milostiv”? Suntem mereu tentaţi să vorbim despre aceste realităţi ca şi cum ar fi ale noastre; spunem noi: „Biserica mea”, „Parohia mea”, „Viaţa mea (şi fac ce vreau cu ea)”… Uităm astfel că aceste realităţi nu ne aparţin, ci suntem doar administratori şi că va trebui să dăm cont de modul în care le-am administrat. Toţi suntem chemaţi să aducem roade de dreptate şi de iubire, pentru că astfel de roade aşteaptă Dumnezeu de la noi.
Ca şi creştini botezaţi şi miruiţi, suntem trimişi pentru a da mărturie despre Evanghelie. Nu trebuie să uităm că suntem canale ale harului lui Dumnezeu. El se bazează pe noi pentru a duce mântuirea la toţi copii săi. Este un apel puternic adresat nouă tuturor de a elimina din vieţile noastre toate tendinţele egoiste care blochează acţiunea Domnului prin noi. Sfinţenia constă în a te lăsa transparent pentru a trece prin tine lumina lui Dumnezeu. Atunci, vom putea spune şi noi asemenea apostolului Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.
Pentru a ajunge acolo, avem nevoie de ajutorul Domnului. În viaţa noastră există mereu păcatul care ne îndepărtează de el. Dar dintr-un rău Dumnezeu poate să facă ceva bun. El a întors tripla renegare a lui Petru pentru a face din ea o triplă declaraţie de iubire. Şi astfel, el a fost primit încredere spre a i se încredinţa ceva mai mult decât celorlalţi. Cristos este capabil să întoarcă marii criminali spre a face din ei mari sfinţi. El poate face din fiecare dintre noi un prieten al său.
Dumnezeu ne-a încredinţat ce avea el mai scump. El are, aşadar, încredere în noi. Se cuvine să ne arătăm demni de un astfel de capital de încredere. Începând cu Conciliul al II-lea din Vatican, cei botezaţi descoperă clar această demnitate a membrilor Poporului lui Dumnezeu. Merită citite textele care vorbesc despre preoţia comună a celor botezaţi. Este important pentru noi să ne convingem de încrederea pe care Cristos a investit-o în noi. Nouă tuturor ne-a fost încredinţată administraţia viei.
Astăzi să ne rugăm Domnului cu aceste cuvinte: Ajută-ne Doamne, să fim acolo unde ne-ai pus! Ajută-ne să fim servitori vrednici în Împărăţia ta. Amin.
