Lecturi: Ezechiel 18,25-28; Filipeni 2,1-11; Matei 21,28-32
Contextul
Încă o dată ne întâlnim cu această parabolă a tatălui care cere celor doi fii ai săi să meargă să muncească în via sa într-un context polemic. Primii care au ascultat această parabolă, cei cărora Isus li s-a adresat direct, au fost marii preoţi şi bătrânii poporului, adică liderii religioşi ai Israelului. Conflictul pare să se accentueze de la zi la zi. Rădăcina acestui conflict este o chestiune de „mandat”. În fond, autorităţile religioase îi cer lui Isus să le explice de la cine a primit el mandat să predice, cu ce drept învaţă el poporul, el care nu are nici o funcţie oficială în Israel. Ei sunt aceea care sunt autorizaţi să predice poporului, nu Isus.
La fel se întâmplase şi cu Ioan Botezătorul. Şi Isus, asemenea lui Ioan, erau persoane care predicau un mesaj fără a fi primit în prealabil un mandat în acest sens din partea autorităţilor timpului. De mai multe ori Isus „a închis gura” interlocutorilor săi. Acum, prin parabola ascultată, se întâmplă exact acelaşi lucru. Toată lumea este obligată să răspundă în acelaşi mod la întrebarea lui Isus: evident, cel care împlineşte voinţa tatălui este cel care face, nu cel care doar spune.
Sunt pe deplin liber
Este vorba, aşadar, despre un tată care cere fiilor săi să meargă în via sa, iar apoi fiecare dintre ei acţionează cum vrea. El îi trimite pe amândoi, dar nu îi obligă. Dacă Isus foloseşte această imagine este pentru a ne descrie ceea ce se întâmplă între Dumnezeu şi noi. Dumnezeu nu ne forţează. El ne cheamă şi ne trimite. Suntem liberi să spunem „da” sau „nu”. Iată cum cel ce se numeşte „Tată atotputernic” pare, în această circumstanţă, destul de neputincios. Deciziile noastre sunt complet libere. Tatăl nu face decât să ne pună în faţa unei alegeri: ori viaţa, ori moartea. Încă de la începuturile istoriei, Cartea Deuteronomului ne aminteşte acest mod de a acţiona al lui Dumnezeu. Este foarte important să ne amintim astăzi acest adevăr esenţial: totdeauna suntem liberi. Viitorul ne este mereu deschis. Noi tindem să credem că „este scris” sau că istoria vieţii noastre este deja trasată şi că nu facem decât să trăim asemenea unor actori care îşi joacă rolul compus pentru fiecare de către Creator. Fatalitate nu este un cuvânt creştin. Dumnezeu ne cheamă, ne invită, ne cere, dar noi rămânem totdeauna liberi să răspundem cu „da” sau „nu”.
O problemă de credinţă
Parabola este foarte limpede; spuneam deja că toată lumea este obligată să răspundă în acelaşi mod la întrebarea lui Isus cu privire la „a spune” şi „a face”.Cu toate acestea, dacă privim mai de aproape, aceasta nu este o chestiune banală. Este mai complicat decât pare. Problema este că ne vine foarte greu să discernem dacă primim Cuvântul lui Dumnezeu sau dacă îl respingem. Mereu există greşeli care se nasc din intenţii bune şi care ne duc departe. Amintiţi-vă de parabola semănătorului care seamănă peste tot. Ar putea exista unii care aderă la Cuvântul lui Dumnezeu doar din punct de vedere intelectual… Este suficient?
Parabola vrea să ne facă să înţelegem că această alegere pe care, în libertatea noastră, o putem face este o problemă de credinţă. De trei ori în acest scurt pasaj evanghelic Isus vorbeşte despre „a crede”. Când pot spune că cred cu adevărat? Voi şti să răspund la această întrebare în funcţie de ceea ce fac, de modul în care trăiesc această credinţă. Acesta este testul. Nu simpla practică mântuieşte pentru că ea nu este decât testul credinţei. „Nu toţi cei care-mi spun „Doamne, Doamne” vor intra în Împărăţia cerurilor, ci cei care împlinesc voinţa Tatălui meu”. Deci, credinţa trebuie să preceadă mereu practica, iar aceasta din urmă să se nască totdeauna din credinţă.
Dar în fond ce înseamnă „a crede”? Isus spune că, dintre cei care l-au ascultat pe Ioan Botezătorul, unii au crezut în cuvântul său şi s-au convertit (vameşii şi prostituatele), în timp ce alţii care au ascultat acelaşi apel la convertire, nu au crezut. Deci, „a crede” înseamnă „a te întoarce”. Se vorbeşte despre convertire care înseamnă tocmai acelaşi lucru „a schimba direcţia”. Isus vorbeşte aici şi despre căinţă. În toate aceste cazuri este vorba despre o adevărată „mobilitate”, de o „schimbare”. Asta înseamnă a nu rămâne fixaţi în ideile noastre, în comportamentele şi convingerile noastre.
Faptele fără credinţă nu mântuiesc!
În faţa interpelării lui Isus arhiereii şi farizeii ar fi putut să răspundă: „Dar e clar că noi am răspuns „da” şi muncim cu pasiune în via Domnului, pentru că funcţia noastră este de a fi în slujba poporului pe care toţi profeţii i-au numit via Domnului. Atunci care e problema?” Isus spune că acţiunea lor este nulă, pentru că munca în vie înseamnă ceva foarte precis: a crede în el. Trebuie să înţelegem foarte bine aceasta. Nu este suficient să participi la Liturghie, să posteşti sau să faci parte dintr-o asociaţie… În realitate asta nu înseamnă neapărat că lucrezi în via sa. A lucra în via Domnului înseamnă altceva. Înseamnă „a crede”. Deci o acţiune fără credinţă este tot vorbărie. Elisabeta spune Mariei care vine să o viziteze: „Fericită eşti tu căci ai crezut cele spuse ţie de Domnul”! Deci credinţa nu se măsoară doar în comportamentul nostru moral. Adeziunea la Cristos este ceea ce trebuie să preceadă acest comportament moral, adecvat credinţei. Vom face ceea ce putem, vom trăi cum putem, dar ceea ce contează, înainte de toate, este credinţa noastră în Cristos. Este exact ceea ce le-a lipsit liderilor religioşi ai Israelului.
Practic, ceea ce stă la baza acestei învăţături a lui Cristos se găseşte în semnificaţia sărăciei din prima fericire rostită de Isus pe munte. Cel care ţine prea mult la sine şi la ideile şi convingerile sale, nu va primi niciodată darul iubirii. El arată prin asta că nici nu are nevoie de el. Deci, ceea ce contează este credinţa. „Doamne, dă-ne mai multă credinţă”!
