„Mergeţi şi voi în via mea”! (Duminica a XXV-a, A)

Lecturi: Isaia 55,6-9; Filipeni 1,20-24.27; Matei 20,1-16

Suntem în faţa unui pasaj evanghelic ce reflectă preocupările multor oameni de astăzi. Sunt mulţi cei care spun la fel: „Nimeni nu ne-a tocmit”. Cunoaştem foarte bine descurajarea şi disperarea bărbaţilor şi femeilor care caută un loc de muncă, dar nu îl găsesc nici în ţară, nici în străinătate…

Dar comparaţia cu timpurile noastre nu se opreşte aici. Nici un patron nu îşi permite astăzi să plătească muncitorii care au ajuns la muncă la ora cinci după-amiază la fel ca cei care au muncit de dimineaţă. Nu este posibil să dai acelaşi salariu la toţi. Astăzi fiecare este plătit în funcţie de munca şi numărul de ore lucrate.

Asta înseamnă că nu trebuie să căutăm în această pagină evanghelică o soluţie la problemele timpului nostru legate de câmpul muncii. Adevăratul mesaj al parabolei este altul. De foarte multe ori, în parabolele sale, Isus se foloseşte de situaţii exagerate. Am văzut şi duminica trecută povestea acelui slujitor care îi datora stăpânului său o sumă uriaşă pe care nu avea cum să o returneze. Dacă Isus vorbeşte astfel, este pentru a pune mai bine în lumină mesajul pe care doreşte să-l transmită.

Aici este vorba despre un gospodar înstărit care caută muncitori pentru via sa. Această vie este un simbol foarte puternic pe care îl găsim adesea în Biblie. În Vechiul Testament via era poporul lui Israel. Isus spune că via este Împărăţia lui Dumnezeu: „Eu sunt viţa voi sunteţi mlădiţele”. Deci via este tot poporul lui Dumnezeu. Isus vrea ca această vie să aducă roade. Dumnezeu are nevoie de muncitori pentru muncă. El ne angajează pe fiecare dintre noi: copii, tineri, adulţi, vârstnici, bolnavi, sănătoşi… Toţi suntem chemaţi la muncă în via Domnului.

A munci în această vie înseamnă a face tot posibilul pentru ca ea să aducă roade. Deci trebuie să facem totul pentru a da mărturie despre speranţa care ne însufleţeşte. Suntem trimişi la cei din jurul nostru, în special la cei care sunt loviţi de încercările vieţii, de violenţă, de boală, de sărăcie…

Misiunea noastră este aceea de a reda bucuria şi speranţa celor care au pierdut-o; de a fi făuritori ai păcii, ai unităţii, ai împăcării; de a face în aşa fel încât comunităţile noastre să devină mai vii şi mai fraterne. Maica Teraza, care a lucrat mult timp în slujba celor săraci şi bolnavi, spunea: „Fii bun şi îndurător! Nici o persoană să nu vină la voi fără a pleca mai bună şi mai fericită. Fii expresia vie a bunătăţii lui Dumnezeu, iar această bunătate să se citească pe faţa ta, în ochii tăi, în zâmbetul tău. Ceea ce avem noi de oferit celorlalţi este tocmai dragostea lui Cristos”.

Aceasta este invitaţia pe care ne-o adresează şi nouă astăzi Domnul care trece pe lângă noi, căutându-ne pentru a ne trimite în via sa. Să nu rămânem surzi şi pasivi! Mulţi au răspuns la prima oră; alţii s-au convertit la amiază sau pe la ora cinci după amiază. Tâlharul cel bun răstignit alături de Isus ştie foarte bine asta… Nu era muncitor, dar a acceptat să meargă în via Domnului în ultima oră, în ultimul minut. Printr-o singură mişcare de iubire a câştigat Paradisul. A fost răsplătit la fel ca ceilalţi… A fost un act de nedreptate al lui Dumnezeu???

Este clar că acest pasaj din Evanghelie a fost scris într-un context polemic. În vremea lui Isus farizeii se considerau „puri, curaţi”. Încă de la prima oră ei au încercat să rămână fideli Legii în cele mai mici detalii. Şi i-au reproşat lui Isus că îi primeşte pe vameşi şi pe păcătoşi şi că stă la masă cu ei. Iar când Matei a scris această Evanghelie exista deja un conflict deschis între creştinii care proveneau din iudaism şi cei care proveneau din păgânism. Matei adresează Evanghelia iudeilor chemaţi în vie încă de la prima oră a dimineţii istoriei. Le cere prin aceasta să nu fie geloşi pe ceilalţi creştini care au fost invitaţi în vie ceva mai târziu.

Ceea ce trebuie spus este că Dumnezeu nu ne datorează nimic. El nu are datorii neplătite la noi. Am ascultat şi în prima lectură: „gândurile sale nu sunt gândurile noastre”. Tot ceea ce ne dă este fără nici un merit din partea noastră. Aceasta este valabil şi pentru cei care au început munca la ora cinci după-amiază şi pentru cei care au început munca în zorii dimineţii. Marea sa dorinţă este ca toţi copiii săi să primească iubirea sa, chiar dacă sunt de la prima sau de la ultima oră…

Dumnezeu ne caută şi ne cheamă pe tot parcursul vieţii noastre pentru că el ne iubeşte pe toţi la fel. În faţa lui nu ne putem considera mai merituoşi decât ceilalţi. Dragostea lui pentru cei de la prima oră nu este mai mică şi nici mai mare decât faţă de cei chemaţi la urmă.

Fericiţi sunt cei care sunt acolo încă de la început. Viaţa lor este plină de prezenţa şi de iubirea lui Dumnezeu. Rămâne ca fiecare dintre noi să facem loc, alături de noi, celor pe care Dumnezeu îi cheamă mai târziu: mă gândesc la catehumeni, la practicanţii ocazionali, la cei indiferenţi sau slabi în credinţă, la „căutătorii de Dumnezeu”.

În definitiv, recompensa promisă şi unora şi altora este aceeaşi – Dumnezeu însuşi. Inima lui este mai mare decât inima noastră. Prin harul lui Dumnezeu, toţi cei care răspund chemării sale, indiferent de momentul în care fac acest lucru, se bucură de aceeaşi răsplată în Împărăţia sa.

Misiunea noastră este de a relua acest apel al Domnului şi a-l duce mai departe. Domnul ne trimite în lume pentru a propune Evanghelia tuturor „şomerilor” credinţei şi ai speranţei. La sfârşitul Liturghiei el ne repetă şi nouă: „Mergeţi şi voi în via mea”!