Demnitatea unui ctitor!

0
525

Într-o zi ajung în faţa lui Dumnezeu trei oameni şi fiecare îşi prezintă realizările mari ale vieţii. Primul spune: „Cea mai mare realizare a mea este construcţia unui spital. Am vrut ca oamenii să poată întâlni aici un doctor care să le aline suferinţele trupului, unde să afle o uşurare a durerilor”. Al doilea spune: „Eu am construit o şcoală pentru ca toţi copiii să poată găsi aici un profesor care să-i înveţe, să-i lumineze, să-i pregătească pentru viaţă”. Al treilea spune şi el: „Eu m-am străduit să ctitoresc o biserică pentru ca toţi oamenii, intrând în ea, să-l întâlnească pe Dumnezeu, să se roage, să-şi plângă păcatele şi să-şi mântuiască sufletul”. Domnul se uită la toţi trei şi grăieşte: „Voi, primii doi, bune lucruri aţi făcut, dar v-aţi gândit doar la viaţa de pe pământ a omului. Însă acest frate al vostru, înălţând o biserică, i-a ajutat pe mulţi oameni să ajungă în cer, să-i facă fericiţi pentru o veşnicie.”

Aceste cuvinte se potrivesc de minune fiecărui episcop, preot sau laic care s-a ostenit să ctitorească una sau mai multe biserici. Abordez acest subiect deoarece, la o recentă sfinţire de biserică, cineva, vrând să pară mai spiritual, a afirmat: „Nu e importantă biserica de piatră! Importantă e doar biserica vie, biserica sufletelor!” Eu am considerat că afirmaţie e puţin tendenţioasă şi maliţioasă. Cel care afirmă acest lucru nu a simţi niciodată povara, chinul, strădania, desigur şi bucuria şi satisfacţia, înălţării unui locaş de închinăciune.

 

La noi la români este emblematică povestea Meşterului Manole, a acestui constructor care, pentru a reuşi, a trebuit să sacrifice viaţa propriei soţii. La noi, la construcţia bisericilor, poate nu au fost victime, nu a murit nimeni. Şi, totuşi, între ziduri, dacă privim cu atenţie, vom vedea nenumărate jertfe: muncă, sudoare, lacrimi şi multă credinţă. Şi aproape toţi preoţii care au construit biserici (mă refer, mai ales, la perioada dinainte de 1990) şi-au pus între ziduri propria sănătate. Şi aici dau doar două exemple: Pr. Dumitru Adămuţ la Adjudeni (Neamţ) şi Pr. Ştefan Demeter la Mirceşti (Iaşi), deşi exemplele ar putea continua

Adesea trecem pe lângă biserici vechi, admirăm ceva la ele (sau poate nici nu găsim ceva de admirat) facem o rugăciune şi mergem mai departe. E semn că acea biserică nu ne aparţine, nu am contribuit nici noi, şi nici părinţii noştri, cu ceva la construcţia acestei clădiri. Dar pe de altă parte toţi ne iubim biserica (sau bisericuţa) de acasă din sat. Oare de ce? Pentru că e actul nostru de identitate, e fragment din fiinţa noastră, e cea mai frumoasă clădire din sat, nimeni nu o revendică. Biserica aparţine tuturor sătenilor, între zidurile ei sunt ostenelile, transpiraţia, jertfele şi lacrimile părinţilor noştri şi strămoşilor noştri. Ea e cartea de istorie a satului, e tot ce are satul mai frumos şi mai trainic. E locul în care toţi oamenii vin cu plăcere şi creează cele mai frumoase momente de comuniune.

O biserică fără jertfă nu va fi iubită niciodată. Nu departe de Timişoara, într-un sat, este o biserică oarecum veche. De la distanţă e foarte impozantă. Dar, când te apropii, se vede că e tare neîngrijită. Îţi lasă un gust amar. Un preot din zonă îmi povestea că acea biserică a fost construită de un bogătaş. El şi-a adus pe moşie un grup de catolici şi, pentru ca aceştia să rămână acolo, le-a zidit el o biserică, fără a le cere oamenilor nici cel mai mic aport: nici bani nici muncă. Se spune că acei oameni nu şi-au iubit niciodată biserica pentru că nu era „a lor”, nu aveau nimic din ei între aceste ziduri.

Pe de altă parte, putem înţelege de ce ardelenii greco-catolici îşi doresc cu atâta ardoare bisericuţa lor, chiar dacă uneori e prea veche, prea plină de igrasie. Pentru că e „a lor”, pentru că se regăsesc în ea, pentru că părinţii a trudit pentru ea. Acela e locul încreştinării lor şi nu altul. E casa lor proprie. Mulţi au îndurat lipsuri, au luat de la gura copiilor pentru a mai pune o cărămidă la zidul bisericii. Iubirea de biserică nu se dobândeşte, dar ea se naşte odată cu jertfa depusă la zidire.

Într-un sat din Moldova, la Văleni, biserica s-a ridicat în timpul războiului. Bărbaţii nu erau acasă, erau la război, dar femeile vindeau alimente (făină, ouă) pentru a mai contribui la înălţarea bisericii lor. Nu e de neglijat lucrul acesta! Încerc să-mi imaginez cât de greu era să zideşti atunci o biserică.

Dar mai cred că la construcţia unei biserici se creează între credincioşi şi clădire o legătură de suflet, o afinitate care nu se poate explica ci doar simţi. Nu acelaşi lucru se poate spune când e vorba de un bloc de locuinţe, de o şcoală, de un teatru sau altceva.

 

Biserica nu e doar o căsuţă cu acoperiş unde ne adunăm pentru rugăciune, nu e o simplă „casă de rugăciune”, dar e şi Casa Domnului. Cred că nu din întâmplare numele construcţiei e sinonim cu acela al comunităţii: ambele se cheamă BISERICĂ.

Cred că ar trebui să aplaudăm mai mult pe acei sute de meşteri Manole care s-au străduit să umple acest pământ al nostru românesc cu nenumărate monumente (de multe ori chiar de artă) pentru a ne ajuta pe noi, cei de azi, să-l găsim mai uşor pe Dumnezeu. Turnurile bisericilor, cu verticalitatea lor, nu fac altceva decât să ne indice permanent direcţia către Dumnezeu. De multe ori au formă de săgeată şi parcă se unesc cu cerul, străpung cerul, intră în cer. Turlele bisericilor adăpostesc clopote care ne amintesc de mai multe ori pe zi ca noi suntem creştini, sau ne cheamă la întâlnirea cu Domnul.

O întrebare: Oare cum ar arăta satele şi oraşele noastre fără biserici? Probabil triste, anonime, fără un punct de referinţă, fără un centru de coeziune, fără un loc de comuniune. În ultimă instanţă, ar fi sate fără Cristos! Invit pe toţi acum la un gând de recunoştinţă faţă de toţi Meşterii Manole! Şi să nu minimalizăm munca şi demnitatea de CTITOR!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.