Sfinţii Petru şi Paul – aceeaşi iubire şi mărturie!

Petru şi Paul

Cuvântul „Biserică” nu apare decât de două ori în Evanghelii… De două ori în aceeaşi Evanghelie, cea după Matei. Şi acest lucru se întâmplă în pasajul pe care l-am ascultat astăzi, Isus vorbind despre „Biserica mea”. Mai mult decât atât, experţii pun sub semnul întrebării autenticitatea acestor cuvinte.

Ei susţin că Isus nu a avut iniţiativa de a înfiinţa vreo Biserică, deoarece predica sa a fost axată asupra iminentei veniri a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Biserica lui Isus Cristos, adică toţi cei care cred în Dumnezeu, Tatăl lui Isus Cristos, există şi astăzi, sfidând mulţimea secolelor scurse de la începuturile ei. Şi absolut nimeni nu poate contesta faptul că, printre primii care au fost aleşi de către Cristos, au fost cei doi pe care îi celebrăm astăzi: Petru şi Paul. Doi bărbaţi foarte diferiţi, dar pe care tradiţia Bisericii i-a asociat într-o veneraţie comună.

Deci, astăzi ne amintim de Petru şi Paul ca fiind primii, dar nu singurii, evident, care şi-au consacrat întreaga lor viaţă predicării Evangheliei lui Isus.

Atât de diferiţi!

Aceşti doi oameni nu ar fi trebuit să aibă parte de acelaşi renume şi de aceeaşi cinste. Ei nu ar fi trebuit să muncească pentru aceeaşi cauză, pentru că sunt total diferiţi. Mai întâi originea lor: Simon Petru, un pescar amator, galilean; un bărbat mai deloc cultivat, fără carte şi foarte inconstant în atitudinile sale, trecând foarte repede dintr-o stare de exaltare la una de descurajare, uneori curajos, iar alteori foarte timid.

Paul, dimpotrivă, fiul unui bogat antreprenor, făcea parte din elita diasporei evreieşti. A urmat cursurile de învăţământ grecesc înainte de a merge la Ierusalim pentru a urma cursurile unui rabin evreu. Prin urmare, era un intelectual cultivat şi un evreu puternic ataşat de religia sa; fără îndoială era fanatic şi, cu siguranţă, un om care ştia ce vrea şi care nu se abătea de la principiile sale… Dar, în acelaşi timp, a fost un om care l-a întâlnit pe Cristos pe drumul Damascului, o întâlnire care l-a schimbat din rădăcini. Ştiinţa de carte şi de cultură s-a întâlnit într-un mod admirabil în el cu generozitatea în iubire şi în dăruire.

Aşadar, două tipuri de oameni care, probabil, nu s-au născut pentru a munci împreună şi a împărtăşi aceeaşi cauză.

Aceeaşi dragoste

Totuşi, aceşti doi bărbaţi au reuşit să lucreze pentru o cauză comună, chiar şi în mijlocul unei atmosfere de conflict, dezacorduri şi de rivalităţi, aşa cum a fost cea de la începuturile Bisericii; ambii au avut în comun aceeaşi dragoste pasională faţă de Cristos, care i-a întâlnit într-un mod complet diferit, dar care i-a marcat decisiv pe amândoi. Pentru ei, din acea zi în care l-au întâlnit pe Cristos, nimic altceva nu a mai contat decât să proclame tuturor oamenilor Vestea cea Bună. „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia”, spunea apostolul Paul. Aceasta a fost misiunea lor şi tocmai acest lucru i-a unit atât de profund: nu puteau face nimic altceva decât să proclame de pe acoperişuri marea iubire pe care ei au experimentat-o.

Aceeaşi mărturie

Înainte de a fi fondatori ai comunităţilor creştine, Petru şi Paul au fost martori care au vorbit. Înainte de a fi organizatori, ei au fost oameni care au avut ceva să spună celorlalţi. „Credinţa vine prin auzite”, a scris Sfântul Paul. Trebuie să vorbim mai întâi. Acesta este modul în care trebuie să citim interpelarea pe care Isus o adresează discipolilor săi în pasajul pe care l-am ascultat astăzi: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu”? Această întrebare nu avea ca scop de a-i ajuta pe ucenicii de atunci şi pe noi, cei de astăzi, să ne facem o idee despre Isus Cristos, nici de a ne întreba care este locul pe care el îl ocupă în viaţa noastră. Isus i-a întrebat atunci pe ucenici şi pe noi astăzi foarte clar: „Cine spuneţi voi că sunt eu”? Adică în ce măsură le spuneţi celorlalţi cine sunt eu? Petru, Paul şi mulţi alţii au primit de la Cristos misiunea de a-l proclama, de a striga de pe acoperişuri şi de a anunţa în locurile publice vestea cea bună că Isus înviat este Mântuitorul, că el a inaugurat o lume nouă.

Desigur, nu este suficient să spunem cine este el, ne-a repetat de multe ori Isus, dar a fi martori implică şi cuvântul şi fapta: mărturisind prin cuvinte şi confirmând cuvintele prin fapte. Acest lucru l-a făcut Isus. Toată viaţa sa el a proclamat Vestea cea Bună a Împărăţiei prin cuvintele şi semnele care confirmau mesajul transmis verbal. Acest lucru a fost făcut după el de către toţi mesagerii autentici ai Evangheliei, începând cu Petru şi Paul. „Credinţa fără fapte este moartă”, spunea sfântul apostol Iacob. Prin urmare, fiecare discipol – voi toţi şi cu mine – trebuie să mărturisim prin toată viaţa noastră, prin cuvinte şi fapte, credinţa în Cristos cel viu. Acesta este singurul răspuns pe care îl putem da întrebării lui Isus.

Genealogia noastră

Mulţi dintre contemporanii noştri au o pasiune faţă de genealogie: ei simt nevoia de a căuta strămoşii, mergând înapoi până la origini. Dar o genealogie care s-ar rezuma doar la o succesiune de nume şi date ar fi sterilă. Pentru a fi cu adevărat utilă, trebuie să putem insera strămoşii noştri în mediul în care au trăit, adică să descoperim o parte din faptele şi acţiunile lor. Abia acest lucru ne-ar putea fi de folos pentru a reuşi să trăim prezentul nostru în lumina trecutului.

Prin urmare, este foarte bine ca, în marea noastră familie creştină, să încercăm să redescoperim originile şi izvoarele credinţei noastre. Exact acest lucru încercăm să-l facem noi astăzi în solemnitatea sfinţilor Petru şi Paul. Acest aspect ar putea fi foarte important pentru prezentul nostru, pentru prezentul Bisericii noastre. Petru şi Paul au cunoscut, alături de aceeaşi pasiune pentru a vesti Evanghelia, divergenţele şi conflictele de atunci.

Nu ar fi rău să citim astăzi întreaga listă pe care Paul o face cu toate suferinţele pe care le-a îndurat (2Cor 11, 23-29): închisoare, bătaie, naufragii, pericole din partea tâlharilor, dar şi a fraţilor săi etc. Şi în acelaşi timp, să citim şi această extraordinară abundenţă de experienţe şi iniţiative misionare care au caracterizat primele decenii ale istoriei Bisericii noastre. În acele timpuri, chiar înainte să existe o organizare ierarhică a Bisericii, toţi se dedicau vestirii Evangheliei.

În timpurile noastre,  trebuie să privim din nou spre originile Bisericii noastre, spre punctul de plecare al genealogiei noastre, pentru a recupera şi revigora, imitându-i pe sfinţii Petru şi Paul, vocaţia profetică a Bisericii întregi, aceea de a predica, toţi împreună, prin cuvânt şi faptă, Evanghelia lui Isus Cristos.