Da, Doamne, tu ştii ca te iubesc!

0
394

Sărbătorile Paştelui se sfârşeau. Caravanele cu călătorii veniţi se pregăteau să plece. Apostolii au hotărât să se unească cu aceia care se întorceau în Galileia. Ierusalimul, pătat cu sângele Domnului, le devenise nesuferit.
De altfel, Mântuitorul le dăduse întâlnire în Galileia. Ei plecară voioşi. Aveau să-l vadă, nu în arătări repezi ca până atunci, care nu sunt de ajuns inimilor care se iubesc, ci într-o tovărăşie neîntreruptă, ca odinioară. Poate că el avea sa înceapă, în sfârşit, împărăţia lui şi să întemeieze mărirea lui Israel.
O aşteptare mare umplea inimile lor. Ea nu a fost înşelată. Ei regăsiră într-adevăr pe Învăţătorul adorat. Văzură începutul Împărăţiei lui. Gândul cel înalt al lui Isus, atât de rău înţeles de ei până atunci, lua fiinţă sub ochii lor în Galileia, în chip desăvârşit şi cu avânt de neînvins.

Reîntorşi pe ţărmurile lacului din Galileia, la Cafarnaum, la Betzaida, Petru şi Andrei, Iacob si Ioan îşi reluară vechiul lor meşteşug de pescari. Nu propovăduiau încă, aşteptau. Iar într-o zi când ei se găseau adunaţi, şi cu ei era si Natanael, care era din Cana, şi Toma şi alţi doi, Petru le zise: mă duc să pescuiesc. Toţi îi răspunseră: mergem şi noi cu tine. Se urcară deci într-o barcă şi pescuiră toată noaptea, dar nu prinseră nimic. Se întoarseră înspre ziuă, când zăriră pe ţărm un necunoscut care le strigă: Copii nu cumva aveţi ceva de mâncare? Nimic, răspunseră ei. Necunoscutul reluă: Aruncaţi mreaja în dreapta luntrii şi veţi găsi. Ei făcură aşa şi, iată că nu mai puteau să o scoată din cauza mulţimii peştilor (cf. Ioan XXI).
Era repetarea acelui pescuit minunat prin care, chiar în acelaşi loc, la începutul activităţii lui, Isus li s-a descoperit. Această amintire o prinse sfântul Ioan: E Domnul, strigă el. La acest cuvânt, nerăbdarea cuprinse pe Petru şi, potrivindu-şi şorţul de pescar, se aruncă în apă ca să se ducă mai repede, nemaiavând răbdare ca să aştepte să se apropie cu barca de ţărm.
Regăsim aici pe cei doi apostoli ai noştri în frumoasa lor înfăţişare, după cum îi cunoaştem deja. Ioan contemplă şi prezice, iar Petru lucrează şi se avântă. Iubirea celui  dintâi este mai adâncă şi mai curată, iar a celui de-al doilea este mai vioaie şi mai grăbită. Amândoi îşi vor primi răsplata lor.
Coborâră pe ţărm şi se aşezară la masă: peşte fript pe cărbuni şi pâine….
Isus luă atunci cuvântul. Începe acum marea învăţătură prin care Isus desăvârşeşte aşezarea cu solemnitate a capului Bisericii sale. El vorbise până atunci de multe ori lui Petru de sarcina cea mare pe care i-o  păstrase, dar totdeauna o făcea pentru viitor. Acum a venit ceasul. Îi vorbeşte pentru timpul de faţă.
„După ce au mâncat, Isus zise lui Petru: Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”.
Petru a tresărit la acest cuvânt, care deştepta în el atâtea amintiri triste. Răspunsul lui este extrem de delicat. Nu mai face asemănări cu ceilalţi fraţi, cum ar fi făcut altădată. Nici măcar nu îndrăzneşte să repete cuvântul de care s-a slujit Isus, cuvânt care înseamnă iubire desăvârşită, adâncă, pe vecie. El îl înlocuieşte cu un cuvânt greu de tradus, un cuvânt care arată numai afecţiune. Îl frământă reamintirea căderii lui trecute, care îl apasă încă.
Da, Doamne, tu ştii ca te iubesc
. Isus îi zice: Paşte mieluşeii mei.
Puţin după aceia, Isus reluă cuvântul. Priveşte din nou pe Petru:  Simone, fiul lui Iona, tu mă iubeşti?. Isus nu mai adaugă de data aceasta: mai mult decât aceştia. Răspunsul umilit al lui Petru arată destul în ce simţăminte se găseşte el. Iar Petru înlocuieşte termenul de afecţiune cu termenul de iubire de care se foloseşte Isus.
Da, Doamne, tu ştii că te iubesc
!
Isus îi zice: Paşte mieluşeii mei!
A treia oară Isus pune aceiaşi întrebare lui Petru. Fuseseră trei căderi, trei lepădări; trebuiau să fie ispăşite prin trei mărturisiri de iubire. Dar de data aceasta, Isus, la rândul său, părăseşte el acum cuvântul mai puternic de iubire, înlocuindu-l prin acela de afecţiune. Sub aceasta formă, întrebarea este mai înţepătoare: Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti?
Petru nu s-a mai putut stăpâni. Făcu o sforţare din toate puterile ca sa ajungă la o adevărată mărturisire a iubirii lui cu care să-l încredinţeze pe Isus:
Oh! Doamne, tu care ştii atât de bine toate lucrurile, ştii bine că te iubesc
.
Isus îi zice: Paşte oile mele.
Miei şi oile, puii cu mamele lor, adică toată turma, după cum spune Bossuet, şi pe fiecare din fiinţele turmei ca cel dintâi Păstor, îndată după Cristos…

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ