Duminica divinei îndurări: „Descuiaţi uşile”!

Era în seara primei zile a săptămânii; nu luni, ci în duminica Paştelui. Ucenicii au încuiat uşile casei în care se aflau căci le era frică de iudei. Era o atmosferă apăsătoare, de ură şi violenţă, provocată de moartea lui Isus pe cruce. Toată lumea se ridicase împotriva lui. O astfel de adversitate se putea întoarce şi împotriva ucenicilor. Tocmai de aceea ei se ascund şi încuie uşile. Era o reacţie normală având în vedere pericolul care îi urmărea, o reacţie care le oferea ceva siguranţă.

Această frică o cunoaştem şi noi, creştinii de astăzi, foarte bine. Urmarea lui Cristos nu ne scuteşte de riscuri. Trăim într-o societate care nu este sub nici o formă un model de virtute. Când Biserica denunţă libertinajul şi permisivitatea de astăzi, ea este mai mereu ridiculizată şi acuzată că vrea să impună o morală „de modă veche”.

Acesta nu este decât un exemplu de dispreţ la care este supus creştinul astăzi. Există totdeauna această teamă care ne bântuie. Exact asemenea ucenicilor din Evanghelia de astăzi, avem şi noi tendinţa de a ne ascunde, de a nu ne afişa identitatea noastră creştină în public. Credinţa rămâne astfel în sfera privată şi nu mai luminează, aşa cum ar trebui să se întâmple, tuturor celor din jurul nostru.

Dar iată că Isus li se alătură ucenicilor în izolarea lor. Şi el continuă şi astăzi să ni se alăture şi nouă. Pentru el obstacolele, uşile încuiate, nu contează. El este prezent dincolo de toate uşile şi gardurile după care se închid oamenii. El ne deschide inima noastră încuiată. El este acolo când suntem tentaţi să ne închidem în noi înşine, atunci când ne separăm de ceilalţi prin frică şi descurajare. Chiar şi dincolo de moarte el rămâne „EMANUEL”, Dumnezeu cu noi. Este o prezenţă permanentă şi sigură. Aceasta este prezenţa lui Cristos înviat pe care suntem chemaţi să o descoperim şi să o acceptăm în vieţile noastre.

Este interesant că primele cuvinte pe care Isus le adresează ucenicilor săi nu sunt de reproş, deşi putea să facă şi acest lucru; avea toate motivele. Petru l-a renegat de trei ori. Toţi s-au împrăştiat în momentele cele mai dramatice pe care le trăise – în timpul pătimirii şi morţii sale. Dar nu, nici un reproş… Intenţia sa era alta: de a le transmite pacea de care vorbea; această pace care constă în bucuria regăsirii care alungă frica; care constă în milostivirea şi iertarea sa. Sosise momentul trimiterii lor în misiune. Iată, acum el vrea să-i elibereze de orice frică şi angoasă de care se lăsaseră cuprinşi. În Isus este prezent Dumnezeu care este acolo pentru a se revela păcătoşilor şi a le reda forţă şi curaj în vederea misiunii pe care aveau să o înceapă.

Aceste cuvinte ale lui Isus sunt exact opuse celor pe care le rosteşte lumea noastră. Societatea noastră a devenit atât de permisivă încât se face vinovată de multe abuzuri. Dar cu toate acestea, în loc să-şi pună întrebări, ea nu face decât să-l judece şi să-l condamne pe cel care a greşit. Şi atunci când cel vinovat a plătit datoria lui, continuăm să-l împingem şi mai jos. Nu-i lăsăm nici o şansă. În această duminică a milostivirii, putem să-i cerem Domnului ca el să ne înveţe să-i vedem pe cei din jurul nostru cu însăşi privirea lui. El aşteaptă de noi să fim mesageri ai păcii.

Într-o lume ostilă sau indiferentă, este important ca noi să dăm imagine unei Biserici deschise şi primitoare. Biserica nu este o instituţie printre multe altele. Este Biserica lui Isus Cristos şi noi suntem responsabili de imaginea pe care i-o dăm. Suntem trimişi în aceeaşi lume pentru care Isus şi-a dat viaţa pe cruce. Prin noi acţionează el, prin noi aşteaptă să dea oamenilor şi lumii pacea sa. Sunt mulţi cei care trăiesc în jurul nostru în suferinţă şi frică. Ei au nevoie să întâlnească în jurul lor martori ai bucuriei şi ai speranţei pe care Domnul a pus-o în noi.

Desigur, nimic nu este posibil fără credinţă. În Evanghelia acestei duminici avem exemplul lui Toma care este numit necredincios de către Isus însuşi. Este adevărat că el  nu a acceptat să creadă decât atunci când a văzut, dar nici ceilalţi ucenici nu aveau motive să se simtă mai credincioşi. Atunci când femeile i-au anunţat că l-au văzut pe Isus cel viu, ei le-au considerat „ameţite de băutură”. Toma nu a fost deci mai puţin credincios decât ceilalţi. Dimpotrivă, el a mers mult mai departe în credinţa sa. El a fost primul care a recunoscut în Isus pe „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.

Acelaşi Cristos ne adună în fiecare duminică pentru a ne hrăni şi a ne revigora credinţa. Apoi, la sfârşitul Liturghiei, noi suntem trimişi în lume în mijlocul copiilor, tinerilor, adulţilor, bolnavilor şi oamenilor sănătoşi. Să nu uităm că mulţi dintre ei sunt închişi în violenţă, în ură, în excludere. Asemenea apostolilor, toţi sunt chemaţi să se lase transformaţi de milostivirea Domnului. El este totdeauna cel care face primul pas spre noi. Marele său plan este eliberarea tuturor oamenilor şi revărsarea iubirii sale infinite şi perfecte.

Dumnezeule milostiv, îndreaptă paşii noştri pe calea păcii. Dă-ne Duhul tău Sfânt care să ne ajute să ieşim din temerile noastre. Astfel, să putem merge apoi să spunem tuturor că tu eşti un Tată iubitor care ne chemi să ne împărtăşeşti viaţa ta divină. Amin.