El a văzut şi a crezut!

0
381

„Ei sosesc… Ioan cel dintâi: şi plecându-se înlăuntru, văzu giulgiul pe pământ; totuşi nu intră. Petru, care îl urma, soseşte şi el şi îndată a intrat înlăuntru şi văzu giulgiul întins pe pământ şi mahrama, care acoperea capul, nu laolaltă cu giulgiul, ci împăturita într-un loc de o parte”. Petru nu ştia ce să gândească. Aceste giulgiuri, aşezate la pământ şi mahrama împăturită şi înfăşurată cu grijă, nu erau semnul unei răpiri. Totul arăta că acest mormânt fusese martorul unei dulci şi liniştite redeşteptări. Dar Petru era uimit şi nu ştia ce să creadă.

„Atunci intră şi celălalt ucenic, cel care ajunsese cel dintâi. El văzu şi crezu, căci ceilalţi apostoli încă nu ştiau că, după Sfânta Scriptură, Isus Cristos trebuia să învie din morţi” (Matei 28).

El văzu şi crezu. El crezu atunci când sfântul Petru nu ştia ce să gândească. El crezu atunci când Magdalena nu credea încă. Fericite inimile curate, căci vor vedea pe Dumnezeu! Isus are multă duioşie pentru Magdalena, dar are mult mai mare daruri pentru Ioan. Cea dintâi îi săruta picioarele: cel de-al doilea se reazimă pe pieptul lui. El are să se arate celei dintâi: nu are nevoie să se arate celui de-al doilea. Inima cea curată a pătrunderilor e mai străpungătoare decât inima smerită!

 

Cu toate astea, cei doi apostoli se retrag unul uimit, celălalt crezând. Magdalena rămâne şi plânge. Ea nu se poate dezlipi de acest mormânt gol, dar atât de iubit. Ea trebuie să găsească aceste rămăşiţe atât de scumpe. Ce se va întâmpla? Să-l ascultăm pe sfântul Ioan. Numai el poate zugrăvi asemenea întâmplări: „Cei doi apostoli aşadar, se întoarseră acasă la ei. Dar Maria stătea în picioare lângă mormânt şi plângea la uşa lui. Plângând se apleca înlăuntrul mormântului şi văzu doi îngeri îmbrăcaţi în alb, stând unul la cap şi celălalt la picioare, unde fusese aşezat corpul lui Isus. Femeie de ce plângi? Zicând acestea, ea se întoarse şi văzu pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că acesta era Isus. Isus îi zise: Marie! Ea întorcându-se, îi zise: Învăţătorule! Isus îi zise: Nu mă atinge, căci încă nu m-am urcat la Tatăl meu. Dar du-te la fraţii mei şi le spune…” (Ioan 20).

Sfinţenie a Evangheliei! Unde poţi fi văzută mai bine ca aici, în această pagina! Fiecare cuvânt este ca un fulger din înălţime, cu totul îmbibat de lumina cereasca. Astfel, a doua zi după moarte, în acest moment în care noi am fi liberi, ne-am grăbi să ne arătam celor care ne-au fost scumpi, pentru ca să le uscăm lacrimile şi poate celor care ne-au calomniat, ne-au trădat, ne-au ucis în chinuri pentru a-i umili… În acest moment, cui se arată Isus? Nici lui Pilat, nici lui Irod, nici mai marilor preoţilor. Nimic omenesc nu trebuie să întunece învierea. El nu se arată de asemenea lui Petru şi lui Ioan, şi nici unuia ales de el ca apostol. „El se arată întâi Mariei Magdalena” (Marcu 16). Ea, care a păcătuit atât, dar care a iubit atât; o delicateţe a celei mai frumoase din toate inimile! Ea îl văzu cea dintâi.

Trebuie ca Isus să înceapă să vorbească pentru ca să fie recunoscut. Îi spuse numai un singur cuvânt: „Marie!”. Ah! cât este de dulce acest nume când este spus tainic de un glas care ne este scump! Inima Magdalenei se topeşte în duioşie auzindu-l. „Învăţătorule”, zice ea şi se aruncă la picioarele lui ca să le îmbrăţişeze.

Atunci Isus o opreşte, prin acest cuvânt plin de mister: „Nu mă atinge”. De doua ori Magdalena atinsese picioarele Mântuitorului şi le acoperise de sărutări şi de doua ori Isus i-a îngăduit şi a lăudat-o pentru aceasta. Şi acum când el a înviat, el se împotriveşte la aceste dorinţe curate? De unde provine această asprime neprevăzută? Îndată, când el se va arăta sfintelor femei şi ele vor voi să-i sărute picioarele, el le va lăsa. Va arăta chiar el însuşi apostolilor lui mâinile şi le va spune: „Pipăiţi-le. Vă îngădui!” Sfântului Toma i-a permis să pună mâna pe pieptul lui, în rana sfântă de pe coasta lui. Numai Magdalena va fi înlăturată de la această fericire. Care este taina aceasta?

Este dar un moment în care inima are trebuinţă de aceste duioşii curate şi un moment în care sigur de tine însuţi poţi să treci peste ele! Un moment în care Isus Cristos dă mâinile şi picioarele lui ca să-i fie sărutate şi un moment în care el le trage înapoi. E o clipă în care nu trebuie să îmbrăţişezi chiar picioarele transfigurate ale Mântuitorului, clipa în care astfel de bucurii ar vătăma iubirii desăvârşite; o clipă în care inima s-ar îmbăta de o fericire prea mare. Magdalena, nu mă atinge! Nu mai suntem în ceasul dintâi, când tu aveai trebuinţă să săruţi acele picioare şi nu suntem nici în ceasul începerii vieţii de veci.

Lasă aceste bucurii să le simtă cei ce se îndoiesc: Toma, care încă nu crede, sfintele femei care au nevoie de înălţarea inimilor lor. Tu, care crezi fiindcă iubeşti, înalţă-te mai sus. Trăieşte în această despărţire, măreşte sufletul tău prin aşteptare.

Puţin după aceea, chiar în acea zi către mijlocul ei, Isus se arătă lui Petru. Îngerii dau însărcinare sfintelor femei, spunându-le: „Duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru”! Este un cuvânt  de o atenţie fără margini, care era menit să facă pe Petru să înţeleagă că, chiar dacă el se lepădase de Învăţătorul lui, acesta nu-l uitase. Acum i se arată lui, mai înainte de toţi ceilalţi apostoli, pentru ca să înfăptuiască schimbarea sufletului lui din durere şi căinţă în iubire.  (după Em. Bougaud).

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ