Prima Sfântă Liturghie… Prima hirotonire preoţească…

0
300

Sărbătoarea paştilor cădea în acel an în ziua de sâmbătă 15 Nisan, adică 19 martie. Isus, care ştia că iudeii nu vor aştepta acea zi ca să-l omoare, şi ca în hotărârile veşniciei, prorocite, el trebuia sa fie dat morţii vineri, în ceasul în care se junghia mielul pentru ospăţul paştilor, hotărî să facă marea solemnitate cu apostolii lui, cu o zi mai devreme. Joi, dis de dimineaţa, el trimise la Ierusalim pe doi din ucenicii lui, pe Petru şi pe Ioan, ca să pregătească cele de trebuinţă (Luca 32). Făcându-se seară, el părăsi Betania, pe care nu trebuia să o mai revadă, şi, pentru a nu da de veste  vrăjmaşilor lui, se strecură în oraş fără zgomot. O sală mare şi frumoasă, împodobită cu tapete şi divanuri, pe care se putea stă întinşi pe jumătate, ca să ia masa, adăposti în ea pe Isus şi pe cei doisprezece apostoli.

Totul părea să fie întrunit, ca să dea acestei mese de pe urmă pecetea unei măreţii supranaturale şi a unei duioşii neobişnuite. În afară, vrăjmaşii lui Isus sfârşeau în întuneric pregătirile lor cele din urma. Înăuntru, Isus vedea apostolii lui adunaţi pentru cea din urmă oară în jurul lui. Trădătorul era printre ei. Era ceasul despărţirii. Despărţirea trebuia sa fie vrednică de Dumnezeu care îşi lua rămas bun şi vrednică de omenire care primea acest rămas bun.

 

Toate formalităţile ospăţului pascal fuseseră fixate prin lege, cu această solemnitate simpla şi impunătoare, care se observa în toate lucrările Vechiului Aşezământ. Paştele era o masă de mulţumire pentru dezrobirea poporului lui Dumnezeu, semn iarăşi al unei dezrobiri mai înalte pe care trebuia să o săvârşească Mesia. Întâi se consumau nişte ierburi amare, în amintirea pâinii din robie, pe care o mâncaseră strămoşii lor în Egipt. Apoi se apropiau de buze câteva picături de apă sărata amestecată cu oţet, ca să amintească lacrimile vărsate în timpul sclaviei. Venea apoi un amestec de smochine, mere, migdale, fierte în vin, în amintirea fructelor frumoase, a ciorchinelor plăcute şi a migdalelor înfloriţi, pe care poporul, scăpat din pustiu, le găsise în pământul făgăduit.

La fiecare din aceste feluri de mâncare erau cântate istorisiri, cântece, mulţumiri pentru marea binefacere prin care se dăduse poporului iudeu o naţionalitate şi  o patrie.

Astfel pregătiţi, se împărţea mielul pascal tuturor comesenilor şi ei îl mâncau cu pâine ne-dospită. Din timp în timp se trecea o cupă cu vin amestecată cu apă; toţi comesenii trebuiau să-ş înmoaie buzele în semn de unire a inimilor; şi de fiecare dată când se trecea din mână în mână se cântă un psalm.

Nu ne putem îndoi că Isus nu ar fi îndeplinit aceste deosebite prevederi; dar evangheliştii le-au lăsat la o parte, pentru ca să ne istorisească numai ceea ce Isus adăugase ca ceva nou şi mai înalt.

Masa începe, dar apostolii sunt în picioare împrejurul mesei. Isus ia locul părintelui de familie… Deodată privirea lui Isus se luminează; întreaga fiinţa a lui îmbracă o maiestate până atunci necunoscută: „Am voit cu o dorinţă vie să mănânc acest paşte cu voi, mai înainte de suferinţele mele; căci vă mărturisesc că de acum nu voi mai mânca Paştele până când aceasta se va săvârşi în Împărăţia Lui Dumnezeu”. Se ridică de la masă, scoase hainele şi, luând un ştergar, se încinse cu el; după aceia puse apă intr-un vas şi începu să spele picioarele apostolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. Aceasta era ceremonia care, de obicei, avea loc înainte de masă; căci, cum ei mergeau cu picioarele goale, trebuiau să le spele pentru ca să nu murdărească jilţurile pe care se aşezau, dar Isus păstrase înadins acest ritual pentru acest moment ca să pregătească pe apostoli pentru mărirea paştelui celui nou pe care li-l pregătea de sărbătorit.

Pe când mâncau, Isus lua pâinea şi, cu un gest pe care apostolii l-au remarcat deseori atunci când săvârşea câte o minune, a binecuvântat-o. Ridicând apoi ochii către cer, mulţumind, a rupt-o, dând câte o bucăţică la toţi apostolii zicând: „Luaţi şi mâncaţi, acesta este Trupul meu, care va fi dat pentru voi”. Ia de asemenea şi paharul, îl înalţă şi îl dă apoi ucenicilor săi, zicând: „beţi din acesta toţi; căci acesta este Sângele Meu, al noii Alianţe care se varsă pentru iertarea păcatelor lumii. Faceţi aceasta în amintirea mea”.

Cu o voce solemnă şi vibrantă de tristeţe, el spuse pe neaşteptate: „Eu vă spun cu adevărat, unul dintre voi mă va vinde”.

Bunul meu Isus, la vederea lui Iuda, inima îţi este străpunsă. Nimic nu îţi este ascuns; cunoşti foarte bine apropiata lui trădare, conspiraţia a cărui autor este si încerci acum ultima revărsare de iubire..

Gândul unei posibile trădări seamănă consternare printre apostoli. Prezicerea lui Isus – unul dintre voi mă va vinde – răsună în urechile lor lugubru, ca un glas funebru. Un frison de spaimă le trece prin trup; întristaţi se uită unul la celălalt, se întreabă dacă cu adevărat ar putea să se găsească printre ei un oarecare atât de laş şi atât de rău încât să îndrăznească să-l vândă pe Învăţătorul său.

Marele ospăţ al iubirii este iremediabil tulburat. Isus este acum într-o  tristeţe de nedescris; discipolii credincioşi părăsesc deîndată starea de fericire, luându-i loc stupoarea; Iuda, el continuă sa rămână în planurile lui păcătoase.

Bunul Învăţător continuă să vorbească, dar cuvântul său este scurt şi marcat de sabia durerii: „Fiul Omului se va duce, după cum este scris despre el; dar vai de omul acela prin care Fiul Omului va fi trădat! Mai bine era pentru el ca acest om să nu se fi născut”

Prea iubitule Isuse, tu atât de dulce, ce cuvinte teribile pe buzele tale dumnezeieşti! Dar iubirea este cea care vorbeşte; încerci să zdruncini inima învârtoşată a lui Iuda făcându-l să vadă enormitatea crimei sale şi a pedepsei  care îl aşteaptă.

Dar e în zadar. În inima apostatului nici un sentiment de remuşcare; pe buzele sale nici o mărturisire de durere. Din contra, el vrea încă să-şi acopere crima produsă deja în inima sa, printr-un gest ipocrit:  „Sunt eu, Învăţătorule?”, întreabă la rândul lui, ca si ceilalţi apostoli, cu toate semnele exterioare de veneraţie, dar cu inima amărâtă, deoarece Învăţătorul era cât pe ce să-l descopere şi să-l acopere de ruşinea publica.

„Tu ai spus-o”, răspunse Isus atât de încet, ca să nu fie auzit decât numai de trădător; şi, în acelaşi timp aruncă asupra lui Iuda, aşa cum o va face spre Petru cel renegat, una din acele priviri pătrunzătoare şi rănite a unei iubiri trădate, în stare să răscolească inimile cele mai împietrite. De la Iuda nici un suspin!

Pentru a câştiga inima unui prieten foarte drag, care s-a vândut duşmanilor, se face apel până la epuizare la toate forţele fizice şi morale pe care le posedăm; tot astfel şi Mântuitorul reînnoieşte atacul asupra acestei fortăreţe diabolice care este inima lui Iuda… Isus rupe pâinea şi o dă iscarioteanului, – ceea ce la orientalii din timpul acela era un semn special de respect şi de afecţiune. Dar apostolul decăzut rămâne învârtoşat în răutatea sa; el primeşte, fără cea mai mică emoţie această nouă dovadă de prietenie. Şi, în timp ce a luat bucăţica de pâine, Satana a şi intrat în el, împingându-l mai cu putere să înfăptuiască nelegiuirea sa…

Iuda s-a ridicat şi a părăsit sala în grabă ca să nu mai audă blândele reproşuri ale Învăţătorului său şi pentru a încerca să estompeze în felul acesta remuşcările conştiinţei. Isus l-a fixat cu privirea până ce a ieşit, iar dumnezeiasca Inimă s-a frânt în timp ce frumoşii ochi i s-au umplut de lacrimi… O ce privire!.. Din adâncul pieptului lui Isus, un suspin se înalţă spre cer: „Tată fă ca acest pahar să treacă de la mine! Dar nu voia mea, ci a ta să se facă”…

Drama Grădinii Măslinilor a început!… Părintele meu, a sosit ceasul. Preamăreşte pe Fiul tău pentru ca şi Fiul tău să te preamărească pe tine. I-ai dat putere peste toţi oamenii, pentru ca să le dea tuturor viaţa de veci, această viaţă care este să te cunoască pe tine, cel care eşti singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, acela pe care l-ai trimis tu…

 


NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ