De la cititori: Iertarea i-a schimbat viaţa

0
304

„Un farizeu l-a rugat pe Isus sa mănânce la el. Şi a intrat în casa farizeului şi a şezut la masă. Şi iată o femeie care trăia în păcate, aflând că El era la masă în casa farizeului, intră acolo aducând un vas de alabastru plin cu miresme… Şi ţinându-se înapoi, lângă picioarele Lui Isus, şi plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi să le şteargă cu părul capului ei şi le săruta şi ungea cu miresme…” Luca 7,36.

…Un mare scriitor zice: „Puţine pagini ale Evangheliei au lăsat în amintirea oamenilor o trăsătură aşa de pătrunzătoare”… şi, fără îndoială, nicio prietenie nu a început pe pământ ca aceasta. Din adâncul decăderii în care a putut cădea o femeie, ridică ochii către inocenţa dumnezeiască şi nu deznădăjduieşte de starea sufletului ei. Fiind încă păcătoasă, ea a recunoscut pe Dumnezeu întrupat în Fiul Omului şi, cu totul acoperită de ruşine, ea îşi propune să se înalţe către  EL.

 

Ea pune într-un vas de alabastru, semnul luminii, miresme de preţ. Poate că era vasul în care ea, până atunci, îşi oglindise privirile-i pătimaşe, iar aceste mirosuri, pe care le ducea acum pentru altă întrebuinţare, poate că ea le căutase pentru ea însăşi, ca să-şi mărească plăcerile lumeşti. Ea pângărise totul şi putea să înfăţişeze Lui Dumnezeu numai o ruină.

Cum a intrat fără să rostească un cuvânt, tot astfel va ieşi. Pocăindu-se nu s-a mai învinovăţit înaintea Celui care le ştie pe toate; şi, iertată, nu mai arată nici măcar sentimentele ei de recunoştinţă. Toată taina este în inima ei… Şi tăcerea ei, care este un act de credinţă şi de umilinţă, este cel din urmă chin al unui suflet care, ca un vas plin, dă pe dinafară şi nu mai poate spune nimic.

Obiceiul în Orientul plin de plăceri era ungerea capului cu mirosuri şi era un semn de respect ca să atingi capul cuiva  cu o astfel de unsoare. Maria ştia aceasta mai bine ca oricare altul pentru că adesea, poate, în zilele ei de greşeli, ea cinstise pe robii plăcerilor ei. Ea nu e oprită de nimeni ca să se apropie de Mântuitor; dar, ca o slugă plecată pentru slujba cea mai josnică, se închină la picioarele Lui şi, mai înainte de a-L atinge, îl udă cu lacrimile ei. Niciodată, de la începuturile omenirii, astfel de lacrimi nu căzuseră pe picioarele cuiva. Se puteau adora de teamă sau de iubire, se puteau spăla cu apa mirositore. Fiice de regi nu dispreţuiseră in veacurile de ospitalitate din vechime această închinăciune adusă străinului ostenit, dar pentru întâia dată pocăinţa se aşează în tăcere la picioarele  Mântuitorului şi varsă lacrimi vrednice pentru răscumpărarea unei vieţi întregi… Cu totul în plâns şi fără să aştepte vreo vorbă de încurajare, care nu a fost rostită, Maria lasă să-i cadă părul în jurul capului ei, şi, făcând din cozile ei unealtă de pocăinţă, ea şterge umilită cu părul ei mătăsos lacrimile pe care le vărsa…

Era, de asemenea, întâia oara că o femeie osândea sau, mai bine zis, consfinţea părul ei acestui serviciu de duioşie şi de mântuire. Se văzuseră femei tăindu-şi părul în semn de doliu; se văzuseră altele dăruindu-l ca închinăciune pe altarul vreunui zeu; dar istoria, care a însemnat tot ce a fost neobişnuit în mişcările omului, nu ne arată nicăieri pocăinţa şi păcatul făurind împreună o astfel de duioasă înfăţişare… Acest gest a mişcat pe ucenicul iubit (Ioan), destul de pătrunzător în tainele jertfei şi voind să păstreze pentru veacurile viitoare semnele deosebite ale Mariei, n-a găsit mai nimerit să o zugrăvească decât să spună despre ea: „era Maria, care unsese cu miresme picioarele Mântuitorului şi le şterse cu parul ei”.

Aceasta făcându-se, femeia păcătoasa îndrăzni să apropie de picioarele Mântuitorului buzele ei păcătuite şi le acoperă cu sărutări, care şterg urma a tot ce dăduse şi a tot ce primise. Atingând acea Carne Feciorelnică, cei din urmă aburi ai amintirilor ei vechi se răspândesc, petele de neiertat dispar şi această gură respira de azi înainte numai aerul viu al sfinţeniei…

„Atunci ea, începând taina pocăinţei ei prin iubire, deschide alabastrul care conţine, pe lângă miresme şi dulcile înfăţişări ale nemuririi: ea le împrăştie pe picioarele Mântuitorului peste lacrimile şi sărutările cu care le acoperise; mâinile ei curăţite de păcate nu se mai tem de a atinge şi unge pe Fiul Lui Dumnezeu şi casa se umplu de virtutea care iese din vasul nemuritor al alabastrului şi al inimii..” (Lacordaire, Sfânta Maria Magdalena).

Sfântul Luca, căruia îi datorăm această frumoasă istorisire, din delicateţe, nu a dat numele acestei femei păcătoase care a udat cu lacrimile ei picioarele Lui Isus, dar Sfântul Ioan, zugrăvindu-ne-o mai târziu, schimbată prin această adorabila iertare (Multe păcate i-au fost iertate, pentru că ea a iubit mult), nu s-a sfiit să-i dea numele: ea se chema Maria şi-i mai zicea Magdalena, după numele micului orăşel Magdala, de pe ţărmurile lacului Genezaret…

Oricum ar fi fost, de aici încolo va locui în Betania şi tradiţia spune că locuinţa ei era deosebită de aceia a lui Lazăr şi a Martei. Betania ajunge de aici încolo pentru Mântuitorul un adăpost de duioşie şi de linişte, un loc mai plăcut unde îi plăcea să vină, să se odihnească în prietenia unei familii şi să se mângâie, gustând în mijlocul tristeţii şi pericolelor însărcinării Sale, binefacerile fără seamăn ale unei afecţiuni mai presus de orice îndoiala”.

Am copiat din  Msgr. Emil Bougaud  – Viaţa lui Isus -, o carte scrisă cu iubire, credinţă şi foarte multă poezie; o recitesc nu ştiu a câta oară şi pare că nu am văzut-o niciodată. Bucuria mea am vrut să o împărtăşesc, chiar daca nimeni nu o va lua în seamă…

Doamne, Atotputernice şi Atotîndurate! Îmi aduc aminte ca Te-ai născut Om, din Prea Curata Fecioară Maria în peşteră şi ai fost vândut cu treizeci de arginţi de ucenicul cel viclean, ca să răscumperi pe cel păcătos de sub puterea diavolului…

Pentru aceasta, Te rog, îndura-te de mine vânzătorul! Primeşte, Doamne, această mică rugăciune a mea şi umilita mea voinţă, ca să mă întristez şi să mă zbucium că Te-am supărat fără număr.

La Tine Prea Bunule Mântuitor am toată speranţa şi cred că Tu, care din iubire de oameni ai primit să fii vândut, Te vei îndura şi de mine acum, ca să mă mântuieşti de chinurile cele de veci şi să mă învredniceşti Împărăţiei Tale.

Nu Te îndepărta de mine, Doamne, şi ajută-mi ca în toate să fac voia Ta şi să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioşi în timpul Sfintelor Tale Patimii, ci ca femeia păcătoasă să-ţi spăl picioarele cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi şi eu din gura Ta cea Dumnezeiască: iertate sa-ţi fie păcatele. Amin.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ