Vreau să mă rog cu adevărat!

0
1142

Într-o dimineaţă, m-am trezit mai devreme pentru a privi răsăritul soarelui. Şi mi s-a înfăţişat frumuseţea creaţiei în toată splendoarea ei. Privind minunat, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru opera sa măreaţă. Deodată, am simţit prezenţa lui Dumnezeu în preajma mea. El m-a întrebat: „Mă iubeşti?” Am răspuns „Bineînţeles, Doamne! Eşti Domnul şi Mântuitorul meu!” Apoi a reluat: „Dacă ai fi fost, din punct de vedere fizic, handicapat m-ai mai fi iubit?” Am rămas perplex. Mi-am privit mâinile şi picioarele şi restul trupului meu şi mi-am dat seama câte lucruri nu aş mai putea face dacă aş fi un handicapat. Şi am răspuns: „Ar fi dificil, Doamne, dar cred că te-aş mai iubi”.

Atunci Domnul mi-a spus: „Dacă ai fi orb, mi-ai mai iubi creaţia?” Cum aş putea iubi ceva fără să fiu capabil să îl văd? Atunci m-am gândit la toţi orbii din lume şi la câţi dintre ei îl iubesc încă pe Domnul şi creaţia lui. Aşa că am răspuns: „E greu să îmi închipui aşa ceva, dar cred că totuşi te-aş mai iubi”.

Domnul m-a întrebat din nou: „Dacă ai fi surd, mi-ai mai asculta cuvântul?” Cum aş putea asculta pe cineva fără să-l pot auzi? Atunci am înţeles. Pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, nu trebuie să ne folosim în primul rând urechile, ci inimile. Am răspuns: „Ar fi greu, dar cred că încă ţi-aş asculta cuvântul”.

Şi Domnul m-a mai întrebat: „Dacă ai fi mut, mi-ai mai slăvi numele?” Cum m-aş putea ruga fără voce? Şi din nou am înţeles: Domnul vrea să-i cântăm din toată inima şi din tot sufletul. Nu contează pe ce limbă sau cu ce sunete o facem. Importantă e inima cu care o facem. Pe Domnul nu îl lăudăm doar când îi cântăm, dar şi atunci când suntem persecutaţi îi aducem Domnului laudă prin cuvintele noastre de mulţumire. Aşa că am răspuns: „Greu ar fi să-ţi pot cânta, dar cred că totuşi ţi-aş slăvi numele”.

Şi Domnul m-a întrebat din nou: „Mă iubeşti cu adevărat?” Şi atunci, plin de curaj şi cu o puternică convingere, am răspuns cu toată forţa: „Da, Doamne! Te iubesc pentru că tu eşti singurul Dumnezeu adevărat!” Am crezut că am răspuns bine, dar Domnul mi-a replicat: „Şi-atunci de ce păcătuieşti?” Am răspuns: „Pentru că sunt doar un om, nu sunt perfect”. „Şi atunci de ce în vremurile de pace, când îţi merge bine, rătăceşti departe de mine? De ce te rogi din toată inima doar atunci când eşti în dificultate?” Nici un răspuns. Doar tăcere. Şi Domnul a continuat: „De ce cânţi numai despre prietenie şi părăsire? De ce mă cauţi doar când ai probleme? De ce îmi ceri lucruri într-un mod atât de egoist? De ce te rogi cu atâta lipsă de credinţă?” Şi tăcerea făcea şi mai mult să-mi crape obrazul de ruşine. „De ce ţi-e ruşine de mine? De ce nu porţi mai departe vestea mea cea bună? De ce în vremuri de restrişte te plângi mai întâi altora, în timp ce eu ţi-am oferit demult umărul să plângi pe el? De ce găseşti mereu scuze când îţi ofer ocazii să-mi slujeşti numele cu adevărat?” Am încercat să îngân un răspuns, dar nu era nici un răspuns de dat. „Te-am binecuvântat chemându-te la viaţă. Nu ţi-am dat-o ca tu să o arunci, să-ţi baţi joc de ea. Ţi-am dăruit calităţi, talente ca să-mi slujeşti, dar tu continui să-mi întorci spatele. Ţi-am descoperit Cuvântul meu, dar tu nu perseverezi în cunoaşterea lui. Ţi-am vorbit, dar urechile tale erau închise. Ţi-am arătat bunăvoinţa mea, dar ochii tăi erau închişi. Ţi-am trimis preoţi, slujitorii mei, dar i-ai tratat cu indiferenţă, de parcă ar fi fost buni de aruncat. Acum cred că ţi-am ascultat rugăciunile şi ţi-am răspuns la toate întrebările”.

„Aşadar, mă iubeşti?” Nu am putut răspunde Cum aş putea? M-am ascuns de fapt în spatele credinţei. Nu aveam nici o scuză. Ce aş fi putut răspunde? Când s-a scurs tăcerea, am spus doar „Te rog, iartă-mă Doamne. Sunt nevrednic să mă numesc fiul tău”. Şi Domnul mi-a răspuns: „Acesta e harul meu, fiul meu”. „Şi atunci de ce continui să mă ierţi?”, am început eu şirul întrebărilor. „De ce mă mai iubeşti atât de mult?” Domnul mi-a spus: „Pentru că eu te-am creat. Eşti copilul meu. Nu te voi abandona niciodată. Când plângi, voi avea mereu compasiune şi voi plânge cu tine. Când tresalţi de bucurie, voi râde cu tine. Când eşti jos, te voi încuraja. Când cazi, te voi ridica. Când eşti obosit, te voi sprijini. Eu sunt cu tine în toate zilele, până la sfârşitul zilelor şi te voi iubi mereu”.

Niciodată nu am mai plâns atât de puternic. Cum am putut fi atât de rece? Cum am putut să-l rănesc pe Dumnezeu într-atât? L-am întrebat: „Cât de mult mă iubeşti?” iar el şi-a deschis braţele şi i-am văzut mâinile purtând încă rănile cuielor. Am căzut atunci la picioarele Domnului şi Mântuitorului meu şi, pentru prima oară, am reuşit să mă rog cu adevărat.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ