A existat în istoria Bisericii o perioadă în care cel mai mare şi mai răspândit vis al oamenilor era acela de a devein sfnţi, de a fi şi a trăi cât mai aproape de Dumnezeu şi cât mai departe de lume; bărbaţi şi femei, tineri şi copii, se retrăgeau în locuri singuratice (deşerturi, munţi) sau intrau în mănăstiri pentru a se abandona aceluia care simţeau că le poate aduce adevărata fericire şi realizare de sine. Mulţi dintre ei posteau şi se rugau în continuu, unii aveau extaze, alţii faceau minuni…
Astăzi lucrurile s-au schimbat destul de mult. Nu aş spune că este bine, dar nici că este foarte rău. De altfel, fiecare epocă aduce cu sine propriile exigenţe şi expresii de manifestare a credinţei. Totuşi, un lucru este clar: credinţa şi cerinţele evanghelice sunt aceleaşi în orice epocă; ele nu se pot schimba. Iar una din aceste cerinţe este însăşi necesitatea de a tinde la sfinţenie. A spus-o Cristos însuşi: „Fiţi sfinţi precum Tatăl vostru din ceruri sfânt este” (Mt, 5,48). Sfinţenia nu este, deci, o realitate depăşită, care a fost în vogă cu ceva timp în urmă, nu este, de asemenea, privilegiul sau monopolul preoţilor şi al persoanelor consacrate, ci este un aspect esenţial al vieţii noatre de credinţă. Cu toţii suntem chemaţi la sfinţenie: „Toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră (1Tes, 4,3)” (LG, 39).
Dar ce înseamnă a fi sfânt? Sau cum putem deveni sfinţi astăzi, în plină „europenizare a moravurilor”? Mai întâi, cred că trebuie să clarificăm puţin aceşti termeni, deoarece încă mai persistă o concepţie destul de spectaculară despre sfinţenie, conform căreia sfinţenia este legată întotdeauna de extaze, viziuni, minuni, posturi interminabile şamd. Însă nu este deloc adevărat. A fi sfânt nu înseamnă decât (şi, totuşi, atât de mult!) a te lăsa luminat şi transformat de harul lui Dumnezeu, a-l lăsa pe Dumnezeu să lucreze în tine, a-l lăsa să-ţi umple umanul cu divinul său.
Sfinţii nu trăiesc departe de noi; ei există şi astăzi; ne întâlnim cu ei la orice pas: părinţi, tineri, copiii, care se străduiesc să nu se lase luaţi de val, ci trăisc aşa cum vrea Dumnezeu. Sfinţenia este posibilă, ea este la îndemâna oricărui credincios onest, care simte că are nevoie de mai mult decât poate obţine singur sau îi poate oferi lumea. Ea nu este un standard „prea înalt” fixat de Dumnezeu, ci este calea de împlinire a noastră, ca fiinţe destinate unui proiect veşnic care depăşeşte graniţele acestei vieţi.
Trebuie să recunoaştem, însă, că este foarte greu ca, în contextul actual, omul să-şi mai păstreze integritatea credinţei şi a moravurilor şi să dorească un stil de viaţă diferit de cel promovat prin toate mijloacele de comunicare socială. Dumnezeu a devenit pentru cei mai mulţi doar un vulcan care se mai aprinde din când în când duminica sau poate nici atunci. Tocmai de aceea, a „îndrăzni” sfinţenia, adică o viaţă trăită la umbra preceptelor evanghelice, în totală dependenţă de Dumnezeu, a devenit un lucru destul de dificil. Dificil, dar nu imposibil. Pluteşte astăzi în aer o insatisfacţie generală, pe care doar redescoperirea lui Dumnezeu şi valorificarea harului pe care el ni-l trimite neîncetat poate să umple de sens şi orizont existenţele oamenilor. Societatea actuală are nevoie mai mult ca oricând de mărturisitori autentici ai valorilor umane şi creştine pentru a ieşi din ceaţa în care se află. Cu alte cuvinte, ea are nevoie de sfinţi, de persoane care l-au descoperit pe Cristos şi traduc în viaţa lor învăţătuira sa. Ea are nevoie de noi, de noi toţi!
