Cum stai cu încrederea?
Predică la duminica a XXIX-a de Peste An (Anul C)
Nu ştiu cum vi se pare dumneavoastră, dar în ceea ce mă priveşte pe mine, unul dintre cele mai umilitoare lucruri ce mi se pot întâmpla este acela ca cineva, oricine ar fi el, să nu mai aibă încredere în mine. Este umilitor să dezamăgesc o persoană, să o scandalizez, să o determin prin ceea ce fac sau spun să nu mai aibă încredere în mine.
Dacă e să privim în jurul nostru ne putem convinge că astăzi asistăm la o adevărată criză a încrederii: mulţi oameni nu mai au încredere în politicieni, nu mai au încredere în justiţie, mulţi tineri nu mai au încredere în viitor, soţii nu mai au încredere unii în alţii, copiii nu mai au încredere în părinţi, iar părinţii nu mai încredere în copii, oamenii, în general, nu mai au încredere unii în alţii. Or, pe măsură ce neîncrederea în ceilalţi creşte, în aceeaşi măsură ne vom simţi tot mai singuri, tot mai izolaţi, tot mai neajutoraţi. Ne mai mirăm oare de ce depresia, singurătatea, tristeţea, melancolia sunt la ele acasă astăzi?
Dar ceea ce este cel mai trist este faptul că oamenii, tot mai mulţi, nu mai au încredere nici în Dumnezeu. Este trist atunci când nu mai ai încredere în oameni, dar este şi mai trist atunci când nici pe Dumnezeu nu-l mai vezi ca pe un Prieten, un însoţitor de drum.
Ei bine, lecturile de astăzi ne invită şi ne ajută să ne redobândim încrederea în ceilalţi şi, mai ales, în Dumnezeu.
În prima lectură am ascultat un fragment celebru din Cartea Exodului care surprinde momente din prima luptă a israeliţilor după ce au fost eliberaţi din Egipt: “Când Moise îşi ridica mâinile, erau mai tari israeliţii, când îşi lăsa mâinile jos erau mai tari amaleciţii”. Din această experienţă israeliţii aveau să înţeleagă că victoria nu se datora puterii lor, nu se datora armelor, ci lui Dumnezeu care îi ajuta. A fost o experienţă pe care israeliţii au ţinut-o minte. Dumnezeu le-a dat o lecţie că trebuie să-şi pună încrederea în el, că au nevoie de el, că fără el nu vor reuşi să învingă şi vor cădea pradă duşmanilor. Aşadar încrederea în Dumnezeu.
Şi în Evanghelie este vorba tot despre încredere. O văduvă neajutorată cade pradă unei nedreptăţi. Nu vom înţelege Evanghelia de astăzi dacă nu vom înţelege mai întâi situaţia văduvelor din timpul acela. Practic, în societatea iudaică o văduvă depindea de soţul ei. A-ţi pierde soţul însemna a deveni săracă şi fără apărare, în special dacă văduva nu avea nici un fiu. Aceasta era cea mai disperată situaţie ce se putea imagina. Văduva rămânea singură, fără apărare, fără drepturi. Erau persoanele cele mai uşor de exploatat.
Cu siguranţă cineva a profitat de ea. Isus nu ne spune cu ce anume şi nici cine a fost persoana care a făcut acest lucru. Cert este că i s-a făcut o nedreptate. Merge la judecător, un judecător nedrept care nu se temea de nimeni: nici de Dumnezeu nici de oameni, un judecător care nu merita încredere pentru că nu era un apărător al dreptăţii. Şi totuşi acea văduvă avea încredere în el, deşi nu merita. Ea nu se lasă: ştie că are dreptate şi îşi cere drepturile în mod corect. Parcă o şi vedem: îl aşteaptă în stradă, îi vorbeşte cu insistenţă, îl trage de mânecă. Îi „stă în coastă”, mai încearcă încă o dată şi încă o dată, îl chinuie pur şi simplu cu cererea ei. Iar până la urmă judecătorul cedează: îi face dreptate, nu pentru că aşa ar simţi el în conştiinţă, ci pentru a scăpa de gura ei care îl torturează mereu.
Copiii cunosc foarte bine adevărul acestei parabole. Când vor să obţină ceva (bani, anumite favoruri, să meargă undeva, să facă ceva) ei în general insistă la părinţi, plâng până când obţin. Mama sau tata de cele mai multe ori cedează şi de multe ori tocmai din acest motiv pentru a scăpa de gura lor.
Ce vrea să ne spună Isus prin această parabolă? Acelaşi lucru: dacă un om care nu merita nici o încredere a făcut dreptate acelei văduve, cu atât mai mult este vrednic de încredere Dumnezeu şi ne va ajuta. Ne cere aşadar Isus să avem încredere în Tatăl său şi în Tatăl nostru.
Spuneam la început că lipsa de încredere în ceilalţi şi în Dumnezeu naşte singurătatea. Şi ce poate fi mai trist decât să fii singur şi să te simţi singur. Chiar dacă viaţa este grea câteodată, chiar dacă întâmpinăm momente delicate, chiar dacă ne este greu, trebuie să ştim că nu suntem singuri, că există acolo sus cineva care ne iubeşte, care plânge cu noi, care suferă cu noi, care zâmbeşte cu noi. Este adevărul consolator pe care ni-l transmite Biserica în această duminică: NU SUNTEM SINGURI. Această convingere ne va ajuta cu siguranţă să trecem altfel prin viaţă, să trecem altfel peste momentele delicate pe care le întâlnim în viaţă… Important este să-l descoperim ca prieten al nostru şi să ne îndreptăm spre el, cu toată încrederea, cerându-i să ne fie alături.
Era după cel de-al doilea Război Mondial. Un bătrân fusese grav rănit, astfel încât medicii au trebuit să-i amputeze piciorul. Întors în satul natal, bătrânul continua să participe zilnic la sfânta Liturghia, continua să se roage mult, aşa cum făcuse înainte. Într-o bună zi însă, câţiva tineri, care îl observau cum zi de zi mergea schiopătând şi sprijinindu-se într-un baston spre biserica de pe uliţa mare a satului au început să râdă de el: “Ce tot mergi să te rogi atât, crezi că o să-ţi pună Dumnezeu piciorul la loc?”. La care bătrânul, cu duioşie, se întoarce spre tineri şi le spune: “Nu, eu nu-i cer lui Dumnezeu să-mi pună piciorul la loc, dar îi cer să mă ajute să trăiesc cu un singur picior”.
Cred că este un exemplu grăitor de încredere pusă în Dumnezeu. Avea toate motivele acest bătrân să se revolte împotriva lui Dumnezeu pentru tot ce i s-a întâmplat. Dar nu face asta. Dimpotrivă îşi păstrează încrederea în el şi tocmai acest lucru îl ajută să meargă mai departe cu seninătate.
În momentul în care ai încredere în Dumnezeu nu-i ceri să facă minuni în viaţa ta: să-ţi dea bani, să-ţi dea reuşită pe toate planurile, să-ţi dea 10 la un examen deşi nu ai deschis cursul să te pregăteşti vreun pic, sau altele de genul acesta. În momentul în care ai încredere în Dumnezeu îi ceri doar atât: Doamne ajută-mă să urmez planul pe care tu îl ai cu mine, dă-mi puterea să voinţa ta, dă-mi curajul de a nu abandona niciodată planul tău. Restul e mulţumire, e rugăciune de mulţumire. Cu siguranţă ştie mai bine Dumnezeu de ce avem nevoie decât ştim noi. Cu siguranţă ştie el mai bine ce e bine pentru noi. Nouă nu ne rămâne decât să ne punem încrederea în el şi să facem tot posibilul pentru a urma în toate planul pe care îl are cu noi…
Pr. Vasile Petrişor
